despre obsesii

Am vorbit despre pasiuni, sentimente, orgolii, prostie si cate si mai cate, insa despre obsesii n-am vorbit.
Ce este obsesia ? In DEX zice:

Tulburare a voinței care se manifestă prin idei fixe, prin dorința irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conștient de caracterul anormal al acțiunilor sale. ♦ Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și anormal; preocupare chinuitoare.

E foarte dificil sa fii obiectiv, cand spui cuiva ca are o obsesie pentru ceva, pentru ca tu insuti nu sti daca esti sanatos sau nu. Sub imperiul subiectivismului, am sa ma rezum la a comenta niste simple observatii, constatate de-alungul timpului. Obsesia nu este o manifestare evidenta, ci e nevoie sa petreci o perioada alaturi de cineva, sa-i cunosti obiceiurile, tabieturile, si alte aspecte care iti pot deranja simturile.
Obsesia face rau atat persoanei, cat si celor din jur. Fara sa fiu de specialitate psihiatru, am constatat ca obsesia se manifesta identic cu o masina care nu vrea sa porneasca, daca rezervorul nu este plin peste jumatate. Nu conteaza ca in rezervor este suficienta benzina pentru 100 de km, iar drumul de parcurs are 1 km. S-ar putea sa nu fiti de acord, insa tin sa aseaman obsesia cu fobia.
Cred ca la originea oricarei maifestari de gen sta teama de esec.

Haideti sa povestim despre florile din minunata gradina a obsesiilor.:)
Cea mai raspandita obsesie este cea pentru ordine. Unii oameni nu se simt bine, daca in jurul lor nu este ordine, disciplina, lucruri si fapte ordonate dupa un anumit tipar impus. Apare o neliniste, care dispare in momentul cand ordinea este restabilita.
Obsesia pentru curatenie. Am cunoscut oameni care au teama fata de microbi. Se spala pe maini din zece in zece minute. Cineva imi povestea ca isi spala inclusiv paltonul. Altii sunt atenti si nu mananca nimic de pe strada. Si daca o fac, ii observi ca isi infasoara gogoasa de parca ar trimite-o cu posta. Iar daca degetul murdar ar atinge din greseala, ar arunca-o fara sa se gandeasca.
Acum, daca as fi obiectiv, cred ca un lucrator la salubritate m-ar considera si pe mine obsedat de igiena.:))
Pasiunile pot fi si ele considerate obsesii. Spunem despre cineva ca a facut o obsesie pentru altcineva, de sex opus. Aniela Minu spunea odata ca iubirea poate fi transformata in obsesie foarte usor. Obsesie pentru amant, sot sau propriul copil. Cand e vorba de oameni maturi, e mai usor, pentru ca acestia isi pot controla singuri viata. Cand e vorba de un tata, care isi viseaza copilul campion la nu stiu ce sport, fara sa tina cont de aptitudinile copilului sau vointa lui, e alta poveste. Cumlea stiti care e ? Ca parintele se comporta exact ca un orb. El nu vede decat ce vrea el sa vada, si nu observa ca ... copilul sufera.
Stiu pe cineva care si-a sechestrat copilul in casa, pentru ca ii e teama sa nu ii fie rapit, sau sa se imbolnaveasca. Bietul copil nu are voie sa se joace cu nimeni si a devenit computer games addicted.
O alta obsesie este cea pentru perfectiune. Pana la o anumita varsta am suferit si eu de ea, asa ca, o cunosc foarte bine. Acum am ambalat-o in ceva mai galant si ii spun eficienta.:))
Mai e si obsesia pentru glorie. Sunt oameni care se viseaza conducatori de osti si fauritori de istorie, chiar daca au condus la viata lor numai un vapor.

Credeti ca obsesiile pot fi controlate si vindecate ?

Deci am vorbit despre:
- obsesia curateiniei;
- obsesia ordinii;
- obsesia furtului;
- obsesia campionului;
- obsesia rapirii;
- obsesia perfectiunii;
- obsesia gloriei.

Voi ce obsesii aveti sau cunoasteti ?

nesimtirea la scara redusa

Am gasit pe blogul Klarei o postare teribil de interesanta. M-a impresionat, in primul rand pentru ca am si eu un nepotel si imaginea descrisa imi este foarte familiara. Si am facut aceeasi paralela, cu lumea in care traim.
Iat-o mai jos:

Onoarea, demnitatea si cinstea sint doar accidente

Intr-una din zilele trecute am ajuns intr-un parc amenajat pentru copii, cu tot felul de constructii colorate de catarat, escaladat, alunecat samd.
Dintre toate o constructie anume avea succesul cel mai mare la publicul amator, situat, ca virsta, pe o plaja destul de larga: de la 3 pina pe la 13 ani.

Dar, accesul la aventura oferita de acest mic monstru colorat – asa arata – se facea doar pe rind: copiii trebuiau sa stea la rind pentru a putea intra in burta acestui monstru unde apoi urcau pe niste scari, se tirau prin niste tuburi, faceau escale pe niste etaje intermediare ca mai apoi la sfirsit totul sa culmineze cu o aterizare spectaculoasa pe un tobogan foarte inalt, in spirala.

Ceea ce am vazut cu aceasta ocazie m-a decumpanit si descurajat mai mult decit toate stirile, toate realitatile din societatea in care traiesc.
Am vazut foarte putini copii care se asezau cuminti in capatul rindului, asteptind disciplinat in micul sir indian format din fetisoare frumoase si netede.
Am vazut in schimb: copii care incercau sa se bage in fata cu forta (se impingeau, loveau, strigau); copii care incercau sa se bage in fata prin diverse tertipuri (un baietel anume statea mereu la intrarea in constructie si cum se gasea un copil mai putin alert care sa nu intre imediat cum ii venea rindul, sarea el in locul lui; un alt baietel se facea ca doar se plimba pe-acolo, se uita cind incoace, cind incolo, profitind de cite un moment de neatentie din partea celorlalti ca sa se bage mai in fata; altii mergeau si ii rugau pe cei din fata sa ii lase inaintea lor: hai, lasa-ma si pe mine, te roooog – uneori mergea cu cersitul, alteori nu), si prin tovarasii (copiii care se cunosteau se ajutau sa treaca unul in fata celuilalt si daca riposta cineva spuneau: sintem impreuna!, de parca ar fi fost un joc colectiv si nu unul absolut individual).

Poate si mai trist decit spectacolul copiilor atit de mici care dadeau dovada de atita versatilitate in a se comporta atit de josnic, era spectacolul victimelor: era acolo un baietel anume, cu ochelari, care stind cuminte la rind nu apucase intr-un timp destul de lung sa ajunga sa intre in burta monstrului. La un moment dat a venit tatal lui si l-a intrebat: te-ai dat? El s-a uitat speriat si a murmurat cu jumatate de gura: da…, m-am dat… Tatul lui striga: nu-i adevarat, nu te-ai dat! Te-ai lasat fraierit de astialalti si nu te-ai dat! Copilul aproape plingind: ba da, m-am dat…

Nu se daduse saracul si am simtit ca se rupe ceva si in mine vazindu-l pe el rupt in doua in fata mea: victima a smecherilor si victima a tatalui care, pentru ca nu era smecher, il vedea fraier.

Diferenta dintre un teren de joaca si traficul din Bucuresti, sau modul in care se inainteaza in ierarhia sociala, sau modul in care se cistiga averi e dat doar de virsta protagonistilor. In rest, regulile sint aceleasi.

Am ramas aproape o ora in locul acela, pur si simplu nu ma puteam dezlipi de el, si imi ziceam ca trebuie sa ma uit bine si sa nu uit: astia sintem.
Astia sint oamenii.
Onoarea, demnitatea, cinstea sint doar accidente.

Si da, mai exista si regulile impuse cu forta, coercitiv, dar asta spune acelasi lucru.

Intrebarile pe care mi le pun, firesc, sunt:
- criza va accentua nesimtirea, sau o va estompa, prin imputinarea oportunitatilor ?
- cine vor fi cei care vor supravietui ?
- in ce masura vor fi reasezate valorile in ordinea lor fireasca si ce le va face, anarhia sau ordinea ?
- ce parere aveti despre atitudinea parintilor, de a-i impulsiona prin vorbe: "Baga-te in fata, ce, esti fraier ?!"

greva