Am o dilema, pe care incerc s-o lamuresc. Cu totii traim sentimentul unicitatii si cu nazuinta ca cei mai multi dintre semenii nostri ne seamana in cuget si simtiri. Este acea raportare la mediul in care ne educam, traim si ne definitivam personalitatea. Va propun o discutie despre normalitate si am sa incep cu un exercitiu de imaginatie.
Un profesor universitar, trait o viata intr-un cartier select, ingropat in teze despre sociologie si conditia umana, si pasionat de Brahms, nimereste din intamplare intr-un cartier modest, intr-o margine de Bucuresti, invitat la o nunta. Va imaginati ce material de studiu i s-ar oferi instant ... ? Stiti cum e la nunti ... nu poate sta deoparte; ii musai sa socializeze, sa arate ca se simte bine, ca ii plac vinul si sarmalele pe acorduri de manele, ca trebuie sa danseze mireasa si eventual sa scoata ostentativ bancnotele de un milion ... fara numar, ca deh, este barosan, si altele ce se fac la o nunta intr-o margine de Bucuresti. A, nu mai zic ca la masa, intre doua pahare si zece sticle, trebuie sa se dea "smecher" si "sa dea pe spate" auditoriul, cu ultimele noutati din tabloide, sau cu concepte elevate despre viata si traiul conjugal. Si la sfarsit sa lase plicul burdusit.
De ce e nevoie sa faca toate astea bietul profesor ? Doar pentru ca a fost invitat ? Si de ce a fost invitat ? Pentru ca e baiat simpatic ? Hai sa fim seriosi ! Stiti foarte bine ca invitatiile la nunta se fac pe criteriul : "Auzi fa, nu-l invitam si pe Dl.Costel, ca asta are bani ?! Care Costel draga, ala de e director la ... ?". Mda, cred ca in strafundurile mele supravietuieste inca un viermisor, pe denumirea latineasca: Naivus Tampitus.:))
Dar sa revin la subiect.
Va spuneam ca traim intr-o lume a noastra, din care uneori ne este dat sa evadam si sa descoperim o alta lume. O lume cu nimic mai anormala, doar ca se conduce dupa alte regului, cu care nu suntem obisnuiti, si in care "aterizam" fortat pe post de victime sau invitati. :)
Uneori extremele nu sunt atat de evidente. Ne complacem intr-un ritual propriu, cotidian, inconjurati de prieteni si oameni asemeni noua, timpul trece si ajungem sa credem ca lumea incepe si se termina cu noi.
Apoi ramanem socati cand vedem la TV cum o gramada de - zicem noi, tampiti - se imbulzesc sa apuce o bormasina. Credeti ca ei constientizeaza penibilul ? Care este de fapt normalitatea, cea a lor, sau cea a noastra ?
Alta ... Stiati ca intr-o piata de angro din Bucuresti, toate cantarele sunt "manarite" cu 200g ? Iar eu, odata, am cumparat de pe SH un obiectiv foto stricat. Si n-am putut sa cedez insistentelor unui amic, sa gasesc alt fraier si sa scap de el. Altii nu au absolut nicio problema cu asta. E normal sau anormal ?
In urma cu doi ani, cumnatul meu a avut un accident, in care pitzipoanca lui Razvan Temesan (taticul Bancorexului), nu s-a asigurat cand a iesit cu masina din parcare.
La politie s-a facut constatarea ca ea vinovata. Apoi a dat un mic telefon. Dupa douazeci de minute a aparut Temesan. S-a dus in biroul comandantului si dupa alte cinci minute a plecat. Cumnatelul meu a fost chemat si i s-a sugerat frumos sa recunoasca ca el a provocat accidentul si ca nu nu i se va intampla nimic. In caz contrar, va avea de suferit in instanta.
E normal, sau anormal ? Cu siguranta veti spune ca nu e, dar ma pun in mintea jigodiilor alea; ei ce cred ?
Si una la scara planetara. Joi la Conferinta de Comert cu Specii Disparute, avuta loc nu mai stiu unde, s-a votat cu unanimitate pentru continuarea pescuitului Tonului Albastru, specie pe cale de disparitie. Cu ce drept s-a luat aceasta decizie ? Cu ce drept se considera omul Dumnezeu ? E normal sau anormal ? De ce altii vad normala aceasta decizie ? Sa fie o problema de alegere, sau de supravietuire ?
