am o dilema !

Am o dilema.
Mi s-a intamplat, mai demult, sa asist la o discutie pe tema unei mosteniri. Cel care povestea, cu destula vehementa, sustinea ca a fost inselat de catre neamuri. Pe scurt, o matusa, in ultimii ani de viata a fost ajutata cu mai mult zel de catre unul din nepoti. Precizez ca actiunea s-a desfasurat la tara, iar nepotul cu pricina isi avea casa langa. Copiii respectivei matusi locuiau la oras si nu puteau sa vina atat de des.
Dupa ce matusa a incetat din viata, s-a pus pe masa subiectul mostenirii. Din punct de vedere legal e absurd, insa in spatele scenei s-a desfasurat o lupta aprinsa. Cel care a ingrijit-o, povestitorul, a avut pretentia, din punctul lui de vedere justificata, sa ceara o parte mai mare din mostenire. Nu mai stiu ce a facut, a adus martori, a incercat sa deschida proces etc. Nu cred ca a reusit ceva pana la urma.
Dar nu acesta e dilema, ci as vrea sa va intreb, credeti ca pretentia lui a fost intemeiata ?

Mi-am adus aminte de alta, de data asta o confesiune a unei amice. Aceasta fusese maritata. Intamplator ii cunosteam povestea. Pe scurt, s-a maritat cu un tip bogat, cu mai multi ani in urma, si in cele din urma au ajuns la divort. Au impartit averea pe dindoua, desi ea nu contribuise cu nimic. I-am spus: "Mai, ti se pare normal sa nu vi cu nimic si sa pleci cu jumatate ?". Replica ei m-a pus pe ganduri. "Da, mi se pare normal, pentru ca am fost alaturi de el atatia ani. Mi-am sacrificat cei mai frumosi ani din viata !". Cand am spus ca ea nu a participat cu nimic, chiar este adevarat. Pur si simplu nu a adus niciun aport material relatiei lor, multumindu-se cu sublimul rol de casnica. In schimb au un copil sanatos si destept.

Ce parere aveti, a fost corect ?

Relatia de cuplu

Am citit cu mare interes postarile generate de subiectul anterior, iubirea, foarte frumos exprimate de Rontziki, Lolita, Pheideas si captivantele eseuri ale Anielei Minu. Si fara sa ma indepartez prea tare de acest subiect, am continuat cu o dezbatere asupra relatiei de cuplu. Sunt cateva idei pe care le-am adunat intr-o postare despre un subiect amplu, important pentru fiecare din noi.
......
Am privit intotdeauna admirativ cuplurile care radiau de iubire, care pareau ca plutesc undeva deasupra lumii acesteia, ca nu mai au nevoie de nimic si de nimeni, tot universul reprezentandu-l persoana de langa el. Mi se parea ca nimic nu ar putea interveni intr-un astfel de cuplu, cum sa esueze un cuplu din prea multa iubire? Si dupa un timp, aflam cu stupoare ca s-au despartit . Si nu vorbesc de cupluri la a caror baza a stat doar atractia fizica, ci sentimente. Explicatia mi-a dat-o un profesor de sociologie, in facultate, spunandu-ne intr-un curs ca, pericolul intr-o relatie de cuplu este pierderea propriei individualitati. Adica sa te identifici atat de mult cu cealalta persoana incat sa uiti cine esti. Dorintele lui sa devina dorintele tale, sa nu mai ai propria dorinta. E iubire. E un sentiment ce vine din suflet, e minunat sa ai astfel de momente intr-o relatie, cu conditia sa nu-ti ingropi propria individualitate. Sa nu uitam ca intr-o relatie sunt 2 individualitati distincte, cu puncte comune..dar totusi diferiti.
.....
Relatia se construieste in timp, pornind de la iubire si adaugand respect, incredere, intimitate. De ce ne implicam intr-o relatie..pentru a fi mai fericiti. Daca numai iubirea ne-ar face fericiti…am putea trai singuri…iubind, neasteptand nimic in schimb. Insa prin natura noastra umana avem diverse nevoi, nevoia de apreciere, de protectie, de siguranta, nevoile sexuale, nevoia de comunicare. In mare s-ar putea distinge trei laturi, latura sexuala a unei relatii, latura mentala si latura spirituala. Aceasta delimitare e orientativa, pentru ca toate aceste laturi se intrepatund, insa exista oameni axati mai mult pe latura mentala, altii pe latura spirituala, altii pe cea sexuala. Fericirea, implinirea unui cuplu, presupune compatibilitate in toate aceste aspecte. Daca unul din ele nu e implinit apre un gol…care va fi umplut intr-un fel sau altul.
......
E minunat sa inveti unul de la altul si sa evoluezi impreuna. Pentru a merge impreuna pe un drum, trebuie sa-l tii pe celalat langa tine si in acelasi timp sa-i acorzi libertatea de a fi el insusi. Nu e usor lucru…pentru ca de multe ori incercam sa impunem ceea ce credem noi ca e bine, sa-l transformam pe celalalt dupa felul nostru de a fi. In acelasi timp, daca nu-i acorzi celuilalt ceea ce are nevoie, automat il indepartezi de tine.
.....
O relatie implinita pentru mine o imbinare de prietenie, iubire si sex, in aceasta ordine a importantei. As vrea sa mai mentionez, ca apreciez o relatie nu neaparat prin rezistenta ei in timp, ci prin satisfactia care o ofera. Important intr-o relatie e sa-ti gasesti fericirea, implinirea, chiar daca depui eforturi pentru asta si astepti, nu sa ramai doar impreuna cu pretul fericirii.

Intreaga postare o gasiti aici.

dragoste cu nabadai

De ce iubim ? Ce anume ne face sa iubim ? Ce se intampla in interiorul nostru cand iubim ? Ce anume din afara noastra poate declansa iubirea ? Sunt intrebari care m-au preocupat si sunt convins ca voi gasi multe raspunsuri interesante in viitor.
Candva am spus ca iubim frumosul si dispretuim uratul. Oare cat de adevarata este aceasta afirmatie ? In primul rand, frumosul si uratul sunt notiuni relative. Stiti ca "e frumos ce-mi place mie", sau ce pentru mine, e urat pentru celalalt. Si mai cred ca iubirea reprezinta rezonanta materiei, a mintii si trupului, la frumos. Nu cred ca reactia trupului nostru, a mentalului, este mai speciala in cazul iubirii, decat orice alta reactie la frumos in general.
...
Iubirea e placere, traire in detaliu, compatibilitate si comunicare la nivel celular si mental. Iubirea e ... totul. Iubirea e frumoasa. Iubirea e zambet si bucurie. E transformare, renastere si izvor de viata.
Dar oare de ce este nevoie pentru ca iubirea sa se intample ? De ce nu iubim pe oricine, oricand, si il iubim numai pe acela ... ? Pentru ca "acela", pentru noi, are ceva special.
...
Stiati ca poti iubi si uratul ? :)) Adica iubesti la celalalt, exact ce urasti la tine cel mai mult.
Sa va dau un exemplu. Agresivitatea, in general, este o trasatura neconvenabila pentru majoritatea dintre noi, pornind de la violenta fizica, si terminand cu cea mentala, verbala etc. Ei bine, exista oameni care desi detesta agresivitatea in orice alt context, iubesc agresivitatea potentialului partener de viata. Sunt atrase de agresivitate, considereand-o, in cazul barbatului, o dovada a potentei si masculinitatii sale - macho. Ele vor aprecia mai putin un partener (partenera) tandru, grijuliu, ocrotitor, bonom si linistit, si mai mult unul care va mentine o permanenta stare de "conflict", cu multa adrenalina. Asa sunt ele modelate. Ceva din patternul lor respecta probabil un alt pattern ce vine din trecut. Sau poate ca e genetic.
...
Astept pareri.:)
Cer in special parerea unei prietene bune, psiholog de profesie. :)

Gasiti toata postarea aici.

Rontziki despre iubire:

Provocata si intrigata de postarea lui Pheideas, ca si de comentarii, m-am decis sa "tratez" si eu iubirea. N-o sa-i dau aspirina si nici n-o s-o ung cu rivanol, ca am invatat eu ca nu prea s-a gasit medicament sa ne vindece de ea :)
.....
Pot face o lista cu calitati, cu trasaturi care imi plac la cineva pe care iubesc, e foarte simplu sa gasesti motive pentru care iubesti, dar asta nu inseamna nimic. Orice incercare de a raspunde la "de ce iubesti?" imi suna a generalizare cat se poate de falsa in raport cu ceea ce simt,i pentru ca, atunci cand te indragostesti nu cauti motive sa te indragostesti, ci pur si simplu se intampla si apoi, poate, cauti niste "de ce"-uri asa...pentru distractie sau pentru ca ratiunea n-are ce face si pune intrebari fara nici o relevanta :) Oricat de irational ar suna, iubesc pentru ca iubesc si atat.
.....
Cum ar putea incapea intr-o lista enumerarea trasaturilor unui om, impreuna cu atitudini, gesturi, ticuri chiar, cu o multime de inflexiuni ale vocii care te impresioneaza, cu nenumarate idei, ganduri, sentimente pe care le descoperi intr-un om? Ce raspunsuri poate primi "de ce iubesti?" cand ai impresia ca fiecare gest e deosebit, cand o manifestare, poate caraghioasa, vazuta cu ochii mintii, devine una cat se poate de simpatica sau cand ti se pare ca fiecare privire e altfel? Cum am putea sa spunem "iubesc pentru ca..." altfel decat "il iubesc pentru ca e el" sau "o iubesc pentru ca e ea"?
...
O iubire acceptata de ratiune fara nici o cartire, de fapt, nu e iubire...sa iubesti niste calitati si sa accepti niste defecte este un bilant contabil in care activul sunt calitatile si pasivul este reprezentat de defecte, iar asta este doar suprematia ratiunii care iti dicteaza ce sa simti si, cu o simtire ceva mai usor de manipulat, rezultatul este un surogat de iubire, indusa de ratiune pentru ca si pentru ca si pentru ca....n motive stabilite neuronal, dar doar atat :)
...
In concluzie, iubirea e un soi de "nebunie", care incepe cu o lupta intre ratiune si simtire, continua cu o capitulare a ratiunii, pentru ca, fara aceasta capitulare. nu am vorbi de iubire...dupa care ratiunea isi revine, se scutura de praf si, neavand puterea sa mai impuna conditii, incearca intai sa se dumireasca ce s-a intamplat, e de bine, e de rau...daca va constata ca simtirea nu a fost chiar neinspirata si va zice macar "mda, ai si tu dreptate sa-ti placa", se incheie un armistitiu, ratiunea ne permite sa ne lasam prada simtirii, ba chiar o mai incurajeaza, ii mai da cate un bobarnac cand exagereaza si s-au creat premisele pentru ceva frumos si rezistent.

Gasiti intreaga poveste aici