pana la urma, ce vor femeile ?

Sambata, sora-mea a fost nunta unui fost coleg. El fiu de taran desoinic din Chitila, 37 de ani, sofer pe ambulanta. Ea fiica de ambasador, managerita la o multinationala. El mai urat decat Brad Pitt, genul mic si indesat, ea frumoasa de pici, zici ca e fotomodel. Sunt impreuna de trei ani si acum s-au casatorit.
Detalii: s-au cunoscut pe vremea cand ea era receptionera la clinica unde el lucreaza. Pe urma, s-a mutat cu jobul din ce in ce mai bine si intre timp, si-a terminat facultatea, ceva relatii economice. El e pasionat de motociclism si are dreptul, de forma, facut la FF.
Ce parere aveti, ca nu mai inteleg nimic. Pana la urma, ce vor femeile ? :))
P.S. Credeti ca a vrajit-o ? :))

v-ati muta la tara ?

Daca situatia economica s-ar inrautatii, ati fi dispusi sa va mutati la tara ?
Pe mine ma bate un gand de ... verde. :) Numa' ca nu am unde. Obarsii rustice n-am, asa ca ... astept propuneri fezabile. :)

se mai stinge o stea

Comunicati cu ai vostri copii!

Mama: - Cea mai gingasa si frumoasa fiinta! Cea mai iubita si adorata femeie!
Da…dar, va amintiti de cuvintele “Numai mama sa nu fii” sau “cine are copii, sa le traiasca! Cine nu, sa nu-si doreasca.”?
Cred ca a fii mama e cea mai frumoasa “meserie” din lume, dar si cea mai dificila.
Sunt fiica… de 30 de ani. Nu sunt mama. INCA sunt un “copil” rasfatat, iubit si incurajat! Imi iubesc mama. Este atat de frumoasa! Seamana cu Audrey Hepburn. Mi-a daruit din frumusetea ei: ochi de caprioara, sprancene arcuite, buze carnoase, picioare “de expozitie” (expresia apartine unei colege). Mi-a format un caracter frumos. M-a dotat cu mult bun simt. Mi-a inoculat gustul pentru frumos. M-a invatat sa ma imbrac asortat, simplu si potrivit cu personalitatea mea!
Ma iubeste atat de mult incat si-a dorit sa devin femeia perfecta: frumoasa, desteapta…fara nici un cusur! Dar nu a stiut sa-mi ceara asta, sa-mi explice. Niciodata nu a stiut sa comunice cu mine. Mi-a impus. A considerat ca doar ceea ce spune ea este bine, corect, trebuie executat…doar e MAMA! Mi-am exprimat dorinta de a urma un profil umanist. Iubeam (si iubesc) literatura, voiam sa scriu si sa devin profesoara de limba si literatura romana. Dar, mama a zis: “Faci chimie-biologie.Ai mai multe variante pentru a urma o facultate.” Bun! Asa am facut…printre lacrimi, suspine, nopti nedormite de teama tezelor si lucrarilor la chimie si fizica. Mi-am dorit sa urmez facultatea de farmacie, dar a venit argumentul: “Inveti 5 ani pentru a ajunge vanzatoare?” OK. Am aceptat, inca o data opinia mamei. Am devenit profesoara de biologie. Mi-am dorit sa lucrez cu elevii. A fost o perioada minunata a vietii mele. Dar, dupa 5 ani ( datorita inexistentei catedrelor de biologie), mi-am dorit si am fost sfatuita sa fac altceva. Nu a avut incredere in mine. Insa, am avut noroc de oameni buni in jurul meu, care mi-au spus ca sunt desteapta, descurcareata si ca pot! Timid, cu teama, am plecat din invatamant. Si nu regret! Mi-e bine!
Nu am avut voie sa plec in excursii de 2 zile. A tinut suparare o luna de zile, cand – la 24 de ani – am plecat cu prietenul meu o saptamana la munte. La intoarcere, mi-a zis ca nu e un baiat matur, ca asculta de parinti…astfel incat am renuntat la el. Imi pare rau. Nespus de rau...dar nu mai are importanta! Mi-a controlat permanent viata! De la program, pana la alegerea prietenilor! Are o mare influenta asupra mea. Am crezut ca daca fac cum spune, va fi bine, va fi mandra de mine, de rezultatele mele! Dar NU! Am inteles – mai bine mai tarziu decat niciodata – ca NICIODATA nu voi fi asa cum isi doreste! Am obosit sa mai VREAU sa fac cum imi spune! VREAU SA-MI TRAIESC VIATA! Stiu ca pot face multe.
Cu toate astea, o iubesc! E o femeie puternica, talentata (din nimic face ceva), calculata! E un model pentru mine, doar ca vreau sa fiu mai umana, mai aproape de sufletul celor pe care-i iubesc.
Un sfat pentru mame... din partea unei fiice: Comunicati si ascultati ce va spun copiii. Doar asa ii puteti cunoaste…ajuta! Doar astfel le puteti deveni prieteni!
Multumesc… IUBITA MAMA, pentru FEMEIA care am devenit!"


De ce e intimitatea atât de tulburătoare?


Mulţi oameni tind să creadă că posedă nu doar răspunsul la această întrebare, ci şi secretul intimităţii. Fiecare cuplu şi familie are un ritual original care ţine strict de intimitate şi acest lucru implică automat şi izolarea voită de tumultul şi gălăgia zilnică.
Ironia este că, din prima decadă a mijirii semnelor de puber, omul este tentat să aleagă calea spre desăvârşirea vieţii intime, ce este văzută iniţial drept tabu, apoi exercită o atracţie incredibilă şi dacă este şansă se transformă în certitudine şi este trăită la cote maxime.
Cunosc oameni care afişează un aer relaxat şi în acelaşi timp complice când, vor să destăinuie episoade inedite sau absolut fireşti ce ţin strict de intimitate. Se uită adevăratul sens al cuvântului şi la un moment dat se face întrecere cine dezvăluie mai mult şi cu picanterii mai desuete. Unii se limitează să laude parametrii temporali absolut incredibili, alţii se referă doar la tandreţea şi voluptatea partenerului. Restul postului îl găsiţi aici.
Aştept opinii pe această temă! :)

mesaj catre membri

A fi membru al acestui blog de dezbateri, presupune o cat de mica implicare. Cititor poate fi oricine; membri sunt doar cei care posteaza subiecte.
Astept o reactie din partea membrilor inactivi in ultimele zece luni. In lipsa acesteia, voi considera ca acestia nu mai sunt interesati.
Va multumesc!

Admin

despre schimbare

Este cineva fericit ? Zilele trecute cineva imi baga o replica tip curs de dezvoltare personala, made USA, ca el e fericit, ca are tot ce-si doreste, ca fericirea e o stare de fapt, in care gandesti pozitiv si alte bullshituri. Vorbe de acest gen imi seamana cu ... tii in mana un pahar cu apa si spui: "Vai ce bun e vinul asta !". N-am sa dezbat acum fericirea, pentru ca am facut-o in postari anterioare. Am sa spun doar atat: fericirea este o masura a multumirii pe care o simtim, in urma implinirii unei dorinte. Dorintele se implinesc, le bagam in sertarul cu "vechituri" si apoi iar devenim nefericiti.
Omul are nevoi, de la cele imediate, cum ar fi banii si sanatatea, pana la cele care tin de implinirea sufleteasca, iubire, intelegere in familie, prieteni loiali, Fat Frumos pe calul alb 4x4 ...
Toti ne dorim sa se schimbe ceva in viata noastra, pe principiul - prezentul e rau, viitorul e bun.
Si tot ca o regula, asteptam ca binele sa pice din cer, cu un efort cat mai mic din partea noastra. Adica, dorim schimbarea, insa nu dorim sa schimbam nimic. Poate sunt cinic, dar am nenumarate argumente in sprijinul cinismului meu. Argumente pe care le observ zilnic la cei din jur si la mine. Am sa acord totusi niste circumsatante atenuante celor care nu stiu cum ... Acestia fac eforturi, uneori sisifice, in cautarea fericirii, insa nu li se arata si basta !
Altora in schimb, pur si simplu le e lene se se schimbe. De ce spun lene, pentru ca semnalele sunt evidente si vin de la ce li se intampla in mod repetitiv.
Si mai e o chestie: uneori, unii isi doresc doua fericiri. :)) Nu zambiti ! Exact, isi doresc si sa se simta bine cu prietenii, in timp ce infuleca zece mici si cinci beri, dar si sa le dispara junghiul din piept, sau ca nevasta sa nu se mai uite dupa Antonio. Nevasta care, cand se uita in oglinda, in loc de un crop o vede pe Bianca lui Bote in varianta slim. Ce ciudata e lumea in care traim ! :)
Sa luam si alte exemple. Stiti cati bolnavi de diabet nu vor in ruptul capului sa renunte la cei doi litri de bere ? Sau sa urmeze un tratament ?
Stiti cati privesc la "avioane pe cer", in timp ce fericirea ii trage de maneca ?:)
Sau, medicii - vrem schimbarea, dar sa se pastreze si spaga ! :)) Profesorii - vrem schimbarea, dar sa nu ne intrebe nimeni de meditatii ! Parlamentarii - vrem schimbarea, dar nu pentru noi ! Pensionarii - vrem schimbarea, dar sa nu intrebe nimeni de pensiile pe caz de boala ! si multe, multe altele. :)

Va propun o dezbatere despre schimbare, vazut de fiecare in felul sau.

despre obsesii


Am vorbit despre pasiuni, sentimente, orgolii, prostie si cate si mai cate, insa despre obsesii n-am vorbit.
Ce este obsesia ? In DEX zice:
Tulburare a voinței care se manifestă prin idei fixe, prin dorința irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conștient de caracterul anormal al acțiunilor sale. ♦ Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conștiinței, stăruitor și anormal; preocupare chinuitoare.

E foarte dificil sa fii obiectiv, cand spui cuiva ca are o obsesie pentru ceva, pentru ca tu insuti nu sti daca esti sanatos sau nu. Sub imperiul subiectivismului, am sa ma rezum la a comenta niste simple observatii, constatate de-alungul timpului. Obsesia nu este o manifestare evidenta, ci e nevoie sa petreci o perioada alaturi de cineva, sa-i cunosti obiceiurile, tabieturile, si alte aspecte care iti pot deranja simturile.
Obsesia face rau atat persoanei, cat si celor din jur. Fara sa fiu de specialitate psihiatru, am constatat ca obsesia se manifesta identic cu o masina care nu vrea sa porneasca, daca rezervorul nu este plin peste jumatate. Nu conteaza ca in rezervor este suficienta benzina pentru 100 de km, iar drumul de parcurs are 1 km. S-ar putea sa nu fiti de acord, insa tin sa aseaman obsesia cu fobia.
Cred ca la originea oricarei maifestari de gen sta teama de esec.

Haideti sa povestim despre florile din minunata gradina a obsesiilor.:)
Cea mai raspandita obsesie este cea pentru ordine. Unii oameni nu se simt bine, daca in jurul lor nu este ordine, disciplina, lucruri si fapte ordonate dupa un anumit tipar impus. Apare o neliniste, care dispare in momentul cand ordinea este restabilita.
Obsesia pentru curatenie. Am cunoscut oameni care au teama fata de microbi. Se spala pe maini din zece in zece minute. Cineva imi povestea ca isi spala inclusiv paltonul. Altii sunt atenti si nu mananca nimic de pe strada. Si daca o fac, ii observi ca isi infasoara gogoasa de parca ar trimite-o cu posta. Iar daca degetul murdar ar atinge din greseala, ar arunca-o fara sa se gandeasca.
Acum, daca as fi obiectiv, cred ca un lucrator la salubritate m-ar considera si pe mine obsedat de igiena.:))
Pasiunile pot fi si ele considerate obsesii. Spunem despre cineva ca a facut o obsesie pentru altcineva, de sex opus. Aniela Minu spunea odata ca iubirea poate fi transformata in obsesie foarte usor. Obsesie pentru amant, sot sau propriul copil. Cand e vorba de oameni maturi, e mai usor, pentru ca acestia isi pot controla singuri viata. Cand e vorba de un tata, care isi viseaza copilul campion la nu stiu ce sport, fara sa tina cont de aptitudinile copilului sau vointa lui, e alta poveste. Cumlea stiti care e ? Ca parintele se comporta exact ca un orb. El nu vede decat ce vrea el sa vada, si nu observa ca ... copilul sufera.
Stiu pe cineva care si-a sechestrat copilul in casa, pentru ca ii e teama sa nu ii fie rapit, sau sa se imbolnaveasca. Bietul copil nu are voie sa se joace cu nimeni si a devenit computer games addicted.
O alta obsesie este cea pentru perfectiune. Pana la o anumita varsta am suferit si eu de ea, asa ca, o cunosc foarte bine. Acum am ambalat-o in ceva mai galant si ii spun eficienta.:))
Mai e si obsesia pentru glorie. Sunt oameni care se viseaza conducatori de osti si fauritori de istorie, chiar daca au condus la viata lor numai un vapor.

Credeti ca obsesiile pot fi controlate si vindecate ?

Deci am vorbit despre:
- obsesia curateiniei;
- obsesia ordinii;
- obsesia furtului;
- obsesia campionului;
- obsesia rapirii;
- obsesia perfectiunii;
- obsesia gloriei.

Voi ce obsesii aveti sau cunoasteti ?

nesimtirea la scara redusa


Am gasit pe blogul Klarei o postare teribil de interesanta. M-a impresionat, in primul rand pentru ca am si eu un nepotel si imaginea descrisa imi este foarte familiara. Si am facut aceeasi paralela, cu lumea in care traim.
Iat-o mai jos:

Onoarea, demnitatea si cinstea sint doar accidente

Intr-una din zilele trecute am ajuns intr-un parc amenajat pentru copii, cu tot felul de constructii colorate de catarat, escaladat, alunecat samd.
Dintre toate o constructie anume avea succesul cel mai mare la publicul amator, situat, ca virsta, pe o plaja destul de larga: de la 3 pina pe la 13 ani.

Dar, accesul la aventura oferita de acest mic monstru colorat – asa arata – se facea doar pe rind: copiii trebuiau sa stea la rind pentru a putea intra in burta acestui monstru unde apoi urcau pe niste scari, se tirau prin niste tuburi, faceau escale pe niste etaje intermediare ca mai apoi la sfirsit totul sa culmineze cu o aterizare spectaculoasa pe un tobogan foarte inalt, in spirala.

Ceea ce am vazut cu aceasta ocazie m-a decumpanit si descurajat mai mult decit toate stirile, toate realitatile din societatea in care traiesc.
Am vazut foarte putini copii care se asezau cuminti in capatul rindului, asteptind disciplinat in micul sir indian format din fetisoare frumoase si netede.
Am vazut in schimb: copii care incercau sa se bage in fata cu forta (se impingeau, loveau, strigau); copii care incercau sa se bage in fata prin diverse tertipuri (un baietel anume statea mereu la intrarea in constructie si cum se gasea un copil mai putin alert care sa nu intre imediat cum ii venea rindul, sarea el in locul lui; un alt baietel se facea ca doar se plimba pe-acolo, se uita cind incoace, cind incolo, profitind de cite un moment de neatentie din partea celorlalti ca sa se bage mai in fata; altii mergeau si ii rugau pe cei din fata sa ii lase inaintea lor: hai, lasa-ma si pe mine, te roooog – uneori mergea cu cersitul, alteori nu), si prin tovarasii (copiii care se cunosteau se ajutau sa treaca unul in fata celuilalt si daca riposta cineva spuneau: sintem impreuna!, de parca ar fi fost un joc colectiv si nu unul absolut individual).

Poate si mai trist decit spectacolul copiilor atit de mici care dadeau dovada de atita versatilitate in a se comporta atit de josnic, era spectacolul victimelor: era acolo un baietel anume, cu ochelari, care stind cuminte la rind nu apucase intr-un timp destul de lung sa ajunga sa intre in burta monstrului. La un moment dat a venit tatal lui si l-a intrebat: te-ai dat? El s-a uitat speriat si a murmurat cu jumatate de gura: da…, m-am dat… Tatul lui striga: nu-i adevarat, nu te-ai dat! Te-ai lasat fraierit de astialalti si nu te-ai dat! Copilul aproape plingind: ba da, m-am dat…

Nu se daduse saracul si am simtit ca se rupe ceva si in mine vazindu-l pe el rupt in doua in fata mea: victima a smecherilor si victima a tatalui care, pentru ca nu era smecher, il vedea fraier.

Diferenta dintre un teren de joaca si traficul din Bucuresti, sau modul in care se inainteaza in ierarhia sociala, sau modul in care se cistiga averi e dat doar de virsta protagonistilor. In rest, regulile sint aceleasi.

Am ramas aproape o ora in locul acela, pur si simplu nu ma puteam dezlipi de el, si imi ziceam ca trebuie sa ma uit bine si sa nu uit: astia sintem.
Astia sint oamenii.
Onoarea, demnitatea, cinstea sint doar accidente.

Si da, mai exista si regulile impuse cu forta, coercitiv, dar asta spune acelasi lucru.


Intrebarile pe care mi le pun, firesc, sunt:
- criza va accentua nesimtirea, sau o va estompa, prin imputinarea oportunitatilor ?
- cine vor fi cei care vor supravietui ?
- in ce masura vor fi reasezate valorile in ordinea lor fireasca si ce le va face, anarhia sau ordinea ?
- ce parere aveti despre atitudinea parintilor, de a-i impulsiona prin vorbe: "Baga-te in fata, ce, esti fraier ?!"