Umanism vs. Umanitate Publicat de Robotul Uman

Pornind de la postarea anterioară mi-am zis să duc lucrurile ceva mai departe, dincolo de frămîntările noastre despre moralitate, sentimente sau raţiune, spre supravieţurirea noastră ca specie dar să rămîn cumva în registrul din acel post. Nu, n-am să pornesc de la cine ştie ce misticisme, de la probabilităţi ştiinţifice care prevăd că omenirea va fi distrusă de o cometă sau un asteroid gigant şi nici de la certitudinea că peste nu ştiu cîte miliarde de ani, Soarele nostru se va transforma în novă iar sistemul solar va deveni praf cosmic.

O să mă menţin în spectrul social dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, mai exact în spectrul demografic. Populaţia Terrei se apropie vertiginos de 7 miliarde şi va continua să crească (necontrolat, dacă mă întrebaţi pe mine; în natură, suprapopularea unui areal geografic este ţinută sub control prin legi nescrise). Unii spun că resursele planetei sunt limitate şi e clar că nu pot fi suficiente decît pentru un anumit număr de oameni pentru ca aceştia să trăiască decent. Foametea tot mai răspîndită pe glob ar putea fi un indiciu că ne apropiem de acel număr sau poate chiar l-am depăşit. Însă sunt alte voci ce zic că foametea există fiindcă 2-3% din populaţia lumii deţine 90% din resursele ei. Mai nou, se speculează că "celebra" gripă porcină este începutul unei exterminări în masă necesară pentru a "ajusta" populaţia după resursele care vor deveni insuficiente în maxim 50 de ani.

Dincolo de toate aceste ipoteze/speculaţii vreau să ştiu ce credeţi voi.

Faptul că resursele planetei noastre sunt limitate reprezintă o realitate sau totul este doar o manipulare ce serveşte unor interese obscure? Adică, de fapt, am putea trăi fără probleme chiar 100 de miliarde dacă ne-am manifesta umanismul din noi.

Dacă omenirea ar fi confruntată cu o iminentă extincţie (nu luăm în calcul cauzele) credeţi că umanismul ar putea salva umanitatea?

Întrebările sunt extreme, ştiu, dar cu prima, cel puţin, ne vom confrunta în viitorul nu foarte îndepărtat.

PS: Pentru cei nelămuriţi, Robotul Uman este Saturnianul :)

Read more...

o intrebare ... Publicat de pheideas

Stateam ieri la povesti cu sora mea. E asistenta medicala. Printre altele, imi povestestea despre un caz ciudat. O colega, medic, are o sora cu sindrom Down. Cei cat de cat familiarizati cu medicina, cunosc ca sindromul Down este o afectiune genetica, o malformatie degenerativa prin care aproape toate functiile organismului sunt date de la inceput peste cap. Vezi aici. Copiii cu acest sindrom sunt practic condamnati din nastere la o viata de suferinta. Sora respectivei colege are 38 de ani si o multitudine de afectiuni, cea mai grava fiind o malformatie la nivelul inimii, cu implicatii, de la oxigenarea creierului, pana la circulatia periferica. O ingrijesc parintii ei. Nu a mai iesit din casa de opt ani. E intr-o stare de permanenta somnolenta si se pare ca in cativa ani se va stinge.

Cand aud de asemenea cazuri, mi se strange inima. Ma gandesc la cat de putin au unii nevoie sa traiasca si sa se bucure, iar noua, celor sanatosi, nu ne mai ajunge nimic sa fim fericiti. Ce este viata ? Cum este posibil, ca unora Dumnezeu sa le dea totul, iar altora nimic ?
Dincolo de indignare, as vrea sa aduc in discutie aspectul etic al problemei.
Mi s-a intamplat candva sa am o dezbatere aprinsa cu un personaj feminin, referitor la dreptul nostru de a determina existenta altora. Mai precis, se punea intrebarea, ce-ar face daca la nasterea copilului sau s-ar constata ca acesta sufera de o maladie incurabila ? Raspunsul ei a fost urmatorul: "Nu pot sa iau viata unui suflet !".
Intrebarea pe care am pus-o atunci, o pun si acum: Putem oare sa condamnam un suflet la suferinta vesnica ? Si nu numai a lui, ci si a celor sin jur ? Iar in partea opusa se afla o alta intrebare: Putem sa luam viata cuiva ?.
Am intalnit foarte multe pareri pro si contra. Multi spun ca daca Dumnezeu a vrut sa se nasca un copil bolnav, atunci se vor impaca cu soarta. Care soarta, cea de a privi suferinta celui drag ? De multe ori nu e vorba de o suferinta fizica. Un copil handicapat va fi izolat de societate; i se va taia din start accesul la multe din bucuriile si oportunitatile celor sanatosi. Imaginati-va, ce e in sufletul unui copil, cand este luat in ras de ceilalti, marginalizat si altele asemeni.
Mi se pare ca pe umerii parintelui apasa o mare raspundere.
Va propun o dezbatere pe aceasta tema.

Read more...

Pot intra în conflict dreptatea şi libertatea individuală ? Publicat de LOLITA

Pentru a răspunde acestei întrebări aş începe prin a pune în evidenţă ceea ce a afirmat Karl Jaspers şi anume că " nimic nu trebuie considerat inevitabil (...). De noi depinde ceea ce va fi şi anume de fiecare individ, cu toate că nici un individ separat nu decide cursul istoriei."
Una dintre experienţele umane fundamentale este experienţa constrângerii. Existenţa oamenilor este, într-o mare măsură, o permanentă confruntare cu diverse feluri de constrângeri.
Primordiale sunt, în mod evident, constrângerile fiziologice, impuse fiecărui om de necesităţile funcţionării normale a propriului organism. Conştientizarea acestor constrângeri i-a făcut pe cei mai vechi gânditori să asemuiască trupul omenesc cu o carceră în care este închis sufletul. Metafora carcerei este menită să sugereze lipsa fatală de libertate a sufletului omenesc, obligat să suporte în permanenţă constrângerile fiziologice impuse de trup. Acestora li s-au adăugat constrângerile sociale şi cele politice. Evoluţia spirituală a umanităţii a acordat treptat un loc tot mai important constrângerilor morale. În acelaşi timp, credinţa religioasă, statornică, de multe milenii, a vieţii individului şi comunităţii, a exercitat neîncetat constrângeri specifice. La nivel intelectual, dezvoltarea unor sisteme de gândire bazate pe simboluri abstracte a creat constrângeri logice şi conceptuale.
Experienţa acestor constrângeri i-a pus pe oameni în contact cu necesitatea, cu ceea ce este obligatoriu, cu ceea ce limitează libertatea.
Necesitatea îşi face simţită prezenţa în viaţa oamenilor ca Destin. Destinul, în concepţia lui Marcus Aurelius desemnează " ceea ce este scris să se întâmple ", adică un curs fatal de evenimente ce poate fi prevestitdar nu preîntâmpinat. Omul apare astfel ca fiind supus unei necesităţi fatale, manifestate prin împrejurări care impun alegeri tragice şi sacrificii ceea ce-l împiedică să-şi realizeze toate scopurile. Astfel, Aurelius mai afirma şi că a fi liber nu înseamnă a putea obţine tot ceea ce doreşti, ci a nu dori ceea ce nu poţi obţine, a aspira numai la ceea este realizabil." Aflăm chiar şi secretul libertăţii din scrierile sale, care nu stă în dominarea necesităţii, ci în dominarea propriilor dorinţe şi aspiraţii.
Preocuparea pentru înţelegerea esenţei umane a permis antropologiei filosofice să "redescopere" două dimensiuni fundamentale ale personalităţii - afectivitatea şi voliţia.
Dacă începând din antichitate şi până în epoca raţionalismului clasic, tendinţa dominantă a fost aceea de a privi omul exclusiv sau cu precădere ca pe o fiinţă înzestrată cu şi condusă de raţiune, începând din secolul al XVIII-lea şi mai ales din secolele următoare se dezvoltă teorii filosofice care prezintă omul ca fiinţă dominată de afect şi dorinţe. Această nouă tendinţă a fost încurajată şi de empirişti care au subliniat că omul este o fiinţă sensibilă, condusă de afecte. Raţionalistii se conduceau după principiul că "gândirea subiectivă este activitatea noastră cea mai adâncă"(Hegel) în timp ce empirismul afirmase net prin David Hume că " raţiunea este şi trebuie să fie doar roaba pasiunilor"
Înţelegând omul ca fiind fiinţă condusă orbeşte de propria sa voinţă, Schopenhauer va contesta existenţa libertăţii. Dimpotrivă, Nietzsche şi Sartre vor susţine că nu există pentru om nici un fel de constrângeri fatale.
Creştinismul pentru a da răspuns la multe întrebări problematice în ce priveşte această libertate a omului de a alege între bine şi rău, a dezvoltat doctrina liberului arbitru. Conform acesteia, Dumnezeu nu numai că l-a creat pe om, dar l-a şi înzestrat cu liber arbitru şi raţiune.
Ideea de a raporta libertatea umană atât la Raţiune, cât şi la Necesitate, idee fundamentală în opera lui Spinoza, a fost preluată de iluminişti şi dezvoltată în cadrul filozofiei politice din sec. XVIII- XIX. Acum, prin corelaţia libertate - necesitate se înţelege nu atât legile naturii cât legile juridice. Această corelaţie va sta şi la baza ideii statului " de drept", în care fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se subordonează nici unei alte voinţe subiective, ci numai necesităţii sociale obiective exprimate de legile statului.
Rousseau, Kant considerau că rolul legilor şi al statului este de a asigura condiţiile necesare convieţuirii oamenilor.
În cadrul diverselor doctrine politice utopice, corelaţia libertate - raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate raţională bazată pe egalitate, echilibru şi dirijare deliberată.
Şi în alte concepţii din sec. al XIX-lea corelaţia libertate - raţiune conduce la etatism, adică la subordonarea societăţii faţă de stat. Pentru Hegel, voinţa individuală a omului se identifică cu pasiunea subiectivă şi interesul particular, în timp ce statul reprezintă Raţiunea obiectivă şi interesul general, moralitatea. Astfel, statul are o "misiune" superioară de îndeplinit - aceea dea a satisface interesul general - şi individual trebuie să i se supună necondiţionat. Conform acestei teorii scopul statului şi al conducerii politice este doar acela de a apăra drepturile şi libertăţile individuale. Restul eseului îl găsiţi aici. Aştept impresii ! :)

Read more...

am o dilema ! Publicat de pheideas

Am o dilema.
Mi s-a intamplat, mai demult, sa asist la o discutie pe tema unei mosteniri. Cel care povestea, cu destula vehementa, sustinea ca a fost inselat de catre neamuri. Pe scurt, o matusa, in ultimii ani de viata a fost ajutata cu mai mult zel de catre unul din nepoti. Precizez ca actiunea s-a desfasurat la tara, iar nepotul cu pricina isi avea casa langa. Copiii respectivei matusi locuiau la oras si nu puteau sa vina atat de des.
Dupa ce matusa a incetat din viata, s-a pus pe masa subiectul mostenirii. Din punct de vedere legal e absurd, insa in spatele scenei s-a desfasurat o lupta aprinsa. Cel care a ingrijit-o, povestitorul, a avut pretentia, din punctul lui de vedere justificata, sa ceara o parte mai mare din mostenire. Nu mai stiu ce a facut, a adus martori, a incercat sa deschida proces etc. Nu cred ca a reusit ceva pana la urma.
Dar nu acesta e dilema, ci as vrea sa va intreb, credeti ca pretentia lui a fost intemeiata ?

Mi-am adus aminte de alta, de data asta o confesiune a unei amice. Aceasta fusese maritata. Intamplator ii cunosteam povestea. Pe scurt, s-a maritat cu un tip bogat, cu mai multi ani in urma, si in cele din urma au ajuns la divort. Au impartit averea pe dindoua, desi ea nu contribuise cu nimic. I-am spus: "Mai, ti se pare normal sa nu vi cu nimic si sa pleci cu jumatate ?". Replica ei m-a pus pe ganduri. "Da, mi se pare normal, pentru ca am fost alaturi de el atatia ani. Mi-am sacrificat cei mai frumosi ani din viata !". Cand am spus ca ea nu a participat cu nimic, chiar este adevarat. Pur si simplu nu a adus niciun aport material relatiei lor, multumindu-se cu sublimul rol de casnica. In schimb au un copil sanatos si destept.

Ce parere aveti, a fost corect ?

Read more...

Relatia de cuplu Publicat de fly2sky

Am citit cu mare interes postarile generate de subiectul anterior, iubirea, foarte frumos exprimate de Rontziki, Lolita, Pheideas si captivantele eseuri ale Anielei Minu. Si fara sa ma indepartez prea tare de acest subiect, am continuat cu o dezbatere asupra relatiei de cuplu. Sunt cateva idei pe care le-am adunat intr-o postare despre un subiect amplu, important pentru fiecare din noi.
......
Am privit intotdeauna admirativ cuplurile care radiau de iubire, care pareau ca plutesc undeva deasupra lumii acesteia, ca nu mai au nevoie de nimic si de nimeni, tot universul reprezentandu-l persoana de langa el. Mi se parea ca nimic nu ar putea interveni intr-un astfel de cuplu, cum sa esueze un cuplu din prea multa iubire? Si dupa un timp, aflam cu stupoare ca s-au despartit . Si nu vorbesc de cupluri la a caror baza a stat doar atractia fizica, ci sentimente. Explicatia mi-a dat-o un profesor de sociologie, in facultate, spunandu-ne intr-un curs ca, pericolul intr-o relatie de cuplu este pierderea propriei individualitati. Adica sa te identifici atat de mult cu cealalta persoana incat sa uiti cine esti. Dorintele lui sa devina dorintele tale, sa nu mai ai propria dorinta. E iubire. E un sentiment ce vine din suflet, e minunat sa ai astfel de momente intr-o relatie, cu conditia sa nu-ti ingropi propria individualitate. Sa nu uitam ca intr-o relatie sunt 2 individualitati distincte, cu puncte comune..dar totusi diferiti.
.....
Relatia se construieste in timp, pornind de la iubire si adaugand respect, incredere, intimitate. De ce ne implicam intr-o relatie..pentru a fi mai fericiti. Daca numai iubirea ne-ar face fericiti…am putea trai singuri…iubind, neasteptand nimic in schimb. Insa prin natura noastra umana avem diverse nevoi, nevoia de apreciere, de protectie, de siguranta, nevoile sexuale, nevoia de comunicare. In mare s-ar putea distinge trei laturi, latura sexuala a unei relatii, latura mentala si latura spirituala. Aceasta delimitare e orientativa, pentru ca toate aceste laturi se intrepatund, insa exista oameni axati mai mult pe latura mentala, altii pe latura spirituala, altii pe cea sexuala. Fericirea, implinirea unui cuplu, presupune compatibilitate in toate aceste aspecte. Daca unul din ele nu e implinit apre un gol…care va fi umplut intr-un fel sau altul.
......
E minunat sa inveti unul de la altul si sa evoluezi impreuna. Pentru a merge impreuna pe un drum, trebuie sa-l tii pe celalat langa tine si in acelasi timp sa-i acorzi libertatea de a fi el insusi. Nu e usor lucru…pentru ca de multe ori incercam sa impunem ceea ce credem noi ca e bine, sa-l transformam pe celalalt dupa felul nostru de a fi. In acelasi timp, daca nu-i acorzi celuilalt ceea ce are nevoie, automat il indepartezi de tine.
.....
O relatie implinita pentru mine o imbinare de prietenie, iubire si sex, in aceasta ordine a importantei. As vrea sa mai mentionez, ca apreciez o relatie nu neaparat prin rezistenta ei in timp, ci prin satisfactia care o ofera. Important intr-o relatie e sa-ti gasesti fericirea, implinirea, chiar daca depui eforturi pentru asta si astepti, nu sa ramai doar impreuna cu pretul fericirii.

Intreaga postare o gasiti aici.

Read more...

dragoste cu nabadai Publicat de pheideas

De ce iubim ? Ce anume ne face sa iubim ? Ce se intampla in interiorul nostru cand iubim ? Ce anume din afara noastra poate declansa iubirea ? Sunt intrebari care m-au preocupat si sunt convins ca voi gasi multe raspunsuri interesante in viitor.
Candva am spus ca iubim frumosul si dispretuim uratul. Oare cat de adevarata este aceasta afirmatie ? In primul rand, frumosul si uratul sunt notiuni relative. Stiti ca "e frumos ce-mi place mie", sau ce pentru mine, e urat pentru celalalt. Si mai cred ca iubirea reprezinta rezonanta materiei, a mintii si trupului, la frumos. Nu cred ca reactia trupului nostru, a mentalului, este mai speciala in cazul iubirii, decat orice alta reactie la frumos in general.
...
Iubirea e placere, traire in detaliu, compatibilitate si comunicare la nivel celular si mental. Iubirea e ... totul. Iubirea e frumoasa. Iubirea e zambet si bucurie. E transformare, renastere si izvor de viata.
Dar oare de ce este nevoie pentru ca iubirea sa se intample ? De ce nu iubim pe oricine, oricand, si il iubim numai pe acela ... ? Pentru ca "acela", pentru noi, are ceva special.
...
Stiati ca poti iubi si uratul ? :)) Adica iubesti la celalalt, exact ce urasti la tine cel mai mult.
Sa va dau un exemplu. Agresivitatea, in general, este o trasatura neconvenabila pentru majoritatea dintre noi, pornind de la violenta fizica, si terminand cu cea mentala, verbala etc. Ei bine, exista oameni care desi detesta agresivitatea in orice alt context, iubesc agresivitatea potentialului partener de viata. Sunt atrase de agresivitate, considereand-o, in cazul barbatului, o dovada a potentei si masculinitatii sale - macho. Ele vor aprecia mai putin un partener (partenera) tandru, grijuliu, ocrotitor, bonom si linistit, si mai mult unul care va mentine o permanenta stare de "conflict", cu multa adrenalina. Asa sunt ele modelate. Ceva din patternul lor respecta probabil un alt pattern ce vine din trecut. Sau poate ca e genetic.
...
Astept pareri.:)
Cer in special parerea unei prietene bune, psiholog de profesie. :)

Gasiti toata postarea aici.

Rontziki despre iubire:

Provocata si intrigata de postarea lui Pheideas, ca si de comentarii, m-am decis sa "tratez" si eu iubirea. N-o sa-i dau aspirina si nici n-o s-o ung cu rivanol, ca am invatat eu ca nu prea s-a gasit medicament sa ne vindece de ea :)
.....
Pot face o lista cu calitati, cu trasaturi care imi plac la cineva pe care iubesc, e foarte simplu sa gasesti motive pentru care iubesti, dar asta nu inseamna nimic. Orice incercare de a raspunde la "de ce iubesti?" imi suna a generalizare cat se poate de falsa in raport cu ceea ce simt,i pentru ca, atunci cand te indragostesti nu cauti motive sa te indragostesti, ci pur si simplu se intampla si apoi, poate, cauti niste "de ce"-uri asa...pentru distractie sau pentru ca ratiunea n-are ce face si pune intrebari fara nici o relevanta :) Oricat de irational ar suna, iubesc pentru ca iubesc si atat.
.....
Cum ar putea incapea intr-o lista enumerarea trasaturilor unui om, impreuna cu atitudini, gesturi, ticuri chiar, cu o multime de inflexiuni ale vocii care te impresioneaza, cu nenumarate idei, ganduri, sentimente pe care le descoperi intr-un om? Ce raspunsuri poate primi "de ce iubesti?" cand ai impresia ca fiecare gest e deosebit, cand o manifestare, poate caraghioasa, vazuta cu ochii mintii, devine una cat se poate de simpatica sau cand ti se pare ca fiecare privire e altfel? Cum am putea sa spunem "iubesc pentru ca..." altfel decat "il iubesc pentru ca e el" sau "o iubesc pentru ca e ea"?
...
O iubire acceptata de ratiune fara nici o cartire, de fapt, nu e iubire...sa iubesti niste calitati si sa accepti niste defecte este un bilant contabil in care activul sunt calitatile si pasivul este reprezentat de defecte, iar asta este doar suprematia ratiunii care iti dicteaza ce sa simti si, cu o simtire ceva mai usor de manipulat, rezultatul este un surogat de iubire, indusa de ratiune pentru ca si pentru ca si pentru ca....n motive stabilite neuronal, dar doar atat :)
...
In concluzie, iubirea e un soi de "nebunie", care incepe cu o lupta intre ratiune si simtire, continua cu o capitulare a ratiunii, pentru ca, fara aceasta capitulare. nu am vorbi de iubire...dupa care ratiunea isi revine, se scutura de praf si, neavand puterea sa mai impuna conditii, incearca intai sa se dumireasca ce s-a intamplat, e de bine, e de rau...daca va constata ca simtirea nu a fost chiar neinspirata si va zice macar "mda, ai si tu dreptate sa-ti placa", se incheie un armistitiu, ratiunea ne permite sa ne lasam prada simtirii, ba chiar o mai incurajeaza, ii mai da cate un bobarnac cand exagereaza si s-au creat premisele pentru ceva frumos si rezistent.

Gasiti intreaga poveste aici

Read more...

despre increderea in oameni Publicat de pheideas

Increderea reprezinta suportul pe care se construieste relatia noastra cu cei din jur. Increderea se castiga greu si se pierde repede.
Increderea este un sentiment. Este sentimentul de liniste, de siguranta pe care il avem alaturi de oameni, de tovarasul de drum cu care te incumeti sa pleci departe, de prietenul langa care dormi, langa consoarta caruia ii incredintezi viata.
Am avut ocazia sa stau la povesti cu oameni, pentru care increderea e ca vremea de afara - schimbatoare. Adica, acum e soare, voie buna, explozie de incredere, apoi brusc se innoreaza si ploua cu grindina si vorbe. Apoi iar iese soarele.
...
Cand judecam un om si ii acordam increderea, cred ca ar trebui sa tinem cont de tot ce a facut omul acela. Daca ne intereseaza in mod special, n-avem decat sa facem cercetari, si apoi sa deschidem gura. Ma rog, se pare ca deschisul gurii, pentru unii e asa, o necesitate.:)

Ce parere aveti ?
Ce legatura exista intre iubire si incredere ?
Cum ati experimentat increderea, in relatii de prietenie, conjugale etc.

Postarea originala o gasiti aici

fly2sky a spus:
Increderea in oameni e strans legata de increderea in noi insine si de iubire. Tot ce se intampla in jurul nostru si ne afecteaza increderea in noi, afecteaza si increderea in oameni in general. De asemenea, daca iubim si suntem iubiti, increderea in oameni creste. Iar dezamagirile si suferinta ne fac sa ne indoim.
Mai mult aici

Read more...