voi ce iubiti ?

Ce ati prefera sa iubiti, simplitatea, sau complexitatea ?
E o intrebare pe care mi-o pun de multe ori. E in firea naturii ca omul sa evolueze de la simplu la complex. Mai bun, mai frumos, mai destept, mai ... bogat. Dar pe langa toate, omul mai are nevoie de ceva esential, un fel de liant al fericirii - se numeste iubire.
Voi ce iubiti ? Rog mult sa veniti cu argumente. :)

53 de comentarii:

anaisanais2010 spunea...

Daca iubirea ar fi dupa preferinte, ar fi bine. Iubirea nu este un produs aflat pe un raft in magazin. Ea nu se poate cumpara cu bani. Omul cara in spinare un bagaj de caracteristici insacute si dobindite. El percepe acest sentiment in functie de trasaturile specifice. Exista printre realitatile care ne stau in fata, unele in puterea noastra si altele independente de vointa noastra. Sufletele mai putin evoluate iubesc lucrurile de la baza piramidei lui Maslow, iar cele evoluate tind sa atinga virful ei.

Majoritatea oamenilor alearga dupa: avere, glorie, relatii sociale; uitand sa mai iubeasca omul de linga ei. Fericirea este un scop al tuturor oamenilor, insa nu exista mijloace prin care cineva sa o poata atinge in mod sigur.

Cand iubim pe cineva suntem blinzi, ingaduitori, fermi dar nu rai, corecti, iertatori, nu-l facem sa sufere, il sprijinim cand are nevoie, il ajutam sa se simta bine. Dar cati dintre noi procedam asa? Ne place o persoana pentru aspectul exterior, dar nu o putem iubi decat pentru “interiorul” sau.

Sa-ti raspund la intrebare: Eu am renuntat la cautarea iubirii universale, pentru a-mi trai iubirea la singular. Iubirea mea este egoista si s-a dezvoltat pe o personalitate depresiva. Tocmai pentru ca sunt constienta de “defectiunile” mele nu am vrut sa “amarasc” viata altcuiva si m-am retras in mine. Insatisfactia mea este profunda si tine de carenta afectiva materna (legatura nesatisfacatoare cu mama mea). Pot sa spun ca personalitatea mea este plastica, schimbatoare in functie de partener si de starea mea; de aici provine grija pentru propria imagine, dorinta obsedanta de a placea.

fly2sky spunea...

Iubesc simplitatea inimii si complexitatea mintii. Fara argumente..asa..pur si simplu. :) Iar pe plan mental am tendinta de a simplifica ceea ce este complex..si de a gasi complexe intelesuri si cauze la ceva ce pare simplu. Iti suna cunoscut?

fly2sky spunea...

@anaisanais2010...eu as spune ca sufletul nu poate iubi decat alt suflet..iar mintea iubeste lucruri mai mult sau mai putin evoluate.
Ai mare dreptate..inainte de a iubi pe altii trebuie sa ne iubim in primul rand pe noi..sa ne impacam cu noi insine. Dar e important si noi pentru ce ne iubim..pentru interiorul nostru..sau pentru masca pe care o afisam...cred ceea ce apreciem la noi..apreciem si la altii. Daca te intelegi pe tine si ai descoperit cauzele..o mare parte din problema e rezolvata :)

Diana spunea...

Eu iubesc simplitatea pură, care nu afișează complexități în fond inexistente, măști ale unei aparențe false. De ce? Pentru că nu-mi plac falsitățile și încercările unora de a părea ceea ce nu sunt, de a dori să afișeze un plin acolo unde e lipsă mare de esență.
Și mai iubesc complexitatea de calitate, aceea pe care o descoperi pe fondul unei simplități frumoase. De ce? Pentru că mă fascinează mult atunci când descopăr ceva minunat chiar acolo unde crezi inițial că nu prea ai avea ce vedea. În general asta se poate întâmpla atunci când port discuții mai profunde cu persoanele.
Ai observat cum unii oameni se îmbracă elegant și afișează aere de inteligență, iar atunci când intri puțin în detalii asupra lor, observi un mare gol? Sau cum întâlnești oameni care nu sar deloc în ochi prin absolut nimic, dar dacă ai răgaz să discuți cu ei, găsești adevărate comori intelectuale? Cam la asta mă refeream, în mare parte...

Referitor la iubire, îmi plac gesturile simple din iubire, lucrurile mărunte dar pline de încărcătură emoțională (un bilețel strecurat într-un buzunar, o floricică culeasă de pe câmp, o strângere de mână etc.) și sentimentele complexe, profunde. Aici aș putea spune pe scurt că iubesc iubirea care se îți manifestă complexitatea prin simplitate.

Toteu spunea...

complexitatea privita cu ochiul simplitatii sincere,nu inseamna complicare.ceea ce se gaseste comun in simplitate si complexitate,e intregul firesc.

pheideas spunea...

@anais, frumos ai spus "Sufletele mai putin evoluate iubesc lucrurile de la baza piramidei lui Maslow". Corect, imi permiti sa spun ca oamenii nu stiu sa iubeasca ? Nu e nimic peiorativ. Daca ma iei la "bani marunti", nici eu nu am atins culmile iubirii adevarate. Dar imi doresc sa le ating, si acest deziderat imi da forta sa incerc.
Uneori iubirea se amesteca cu pasiunea si astfel largeste spectrul emotiilor.
Eu iubesc orice rezoneaza cu mine. Pot iubi raza ce scanteie in zapada diminetii, linsitea padurii sub neaua groasa. Pot iubi focul de lemne din soba, sau acea sclipire a unei minti complexe, ce se remarca printr-un simplu gest, gest ce pentru altii nu inseamna nimic. Pot sa iubesc si un trup neputincios, lovit de boala, pentru ca frumusetea pe care o vad eu nu o vad altii. Pot sa iubesc o voce, un sarut, o silueta, atingerea unui trup catifelat in asternut. Dar cel mai mult iubesc lucrurile care dureaza si care nu se risipesc odata cu cafeaua de dimineata.:)
Observ ca pe an ce trece, sunt din ce in ce mai pretentios. Nu o spun eu, ci cei care ma cunosc. Eu sunt doar eu si atat, si stiu ca pot sa iubesc pana la capat.

fly2sky spunea...

@pheideas..sunt de acord ca evolutia noastra ca oameni..tinde spre varful piramidei lui Maslow..dar sa spui ca un suflet e mai evoluat ..nu gasesc cum poti evalua cu mintea un suflet. Crezi ca sufletul tau e mai evoluat decat al altuia? Cum poti compara..cum poti argumenta?

fly2sky spunea...

@Diana..asa cred si eu ca trebuie sa fie iubirea..puritate..autenticitate..mi-a placut cum ai exprimat "iubesc iubirea care se îsi manifestă complexitatea prin simplitate"

pheideas spunea...

@fly, sufletul e suflet, mintea e minte. Daca tu imi poti explica cum iubesti cu sufletul, iti spun si eu cum iubesc cu mintea. :))

intrededouaoriafiodata spunea...

simplitatea si complexitatea sunt acelasi lucru (ca sa intelegem/percepem cum tot una), prisma perceptiei subiective am numit-o ORDINE.
evolutia in ordine (proprie) a simplitatii spre complexitate (proprie) am inceput sa percepem ca ierarhie.
mai exista doi termeni, doua notiuni ce metamorfozeaza tot una in ordine de simplitate-complexitate, unii percepandu-le chiar opuse: subtilitate (in materie) si nuantare (in numire, Cuvant).

cand aduc in discutie o forma (exprimare), o dimensiune, o distanta simplitate-complexitate, coloana se raporteaza la ea. dar exista forma perfecta care toate in infinitatea metamorfozarii alfa-omega or sa obtina. urcand in ierarhii, ordonand simplitatea sppre complexitate, prin coloana, in felul propriu (distanta unica de la el la tot una).

nu ar incapea in scris argumente pentru tot una, te-as intreba retoric, in ecuatia, fractalul Mandelbroat care este simplul si care complexul. pentru ca este chiar reprezentarea lor. nimicul in devenire a tot. iubirea este motricitatea acestei deveniri, ca sa spun omeneste, combustibilul. mecanic, parghia de a balansa ce ai spre ce nu ai inca.

pheideas spunea...

Cand iubesti cu adevarat nu ai voie sa atingi. [Din filozofia Taoista]

pheideas spunea...

Citind comentariile anterioare, nu pot sa nu remarc faptul ca, cu totii, habar nu avem ce insemana iubirea. Nu e gluma sau insinuare, ci constatare.
Sa fiu mai specific, as spune ca iubim egoist. Sa ma contrazica cineva. :)

anaisanais2010 spunea...

Sufletul nu este o entitate rupta de minte.

Sufletul omului are 3 parti (rationala-gandirea,pasionala-inflacararea,apetenta-pofta). Cea de-a treia caracteristica ocupa cel mai mare loc in sufletul fiecaruia si este condusa de celelalte doua.

Fiecareia dintre partile sufletului ii corespund feluri diferite de placeri: partii rationale ii corespund placerile gandirii,cunoasterii; celei inflacarate- placerile care provin din implinirea ambitiilor, succesele realizate iar celei apetente – placera hranei, a sexului.

Ficare individ se diferentiaza prin faptul ca aceste placeri se afla pe paliere diferite, mai accentuate unele fata de celelalte.

Daca aceste “placeri” ale sufletului le-am ierarhiza , atunci putem imparti fericirea in fericire neinsemnata, pe de o parte si fericire mareata, pe de alta parte.

fly2sky spunea...

@pheideas...mai intai sa lamurim cu sufletul si piramida..asa cu argumente..cum iti place tie :)
Si luam ca exemplu un om extrem de sarac..aflat la limita de jos a societati..ce cauta prin gunoaie dupa mancare..cauta un loc sa se incalzeasca..deci clar abia poate sa isi satisfaca nevoile de la baza piramidei. Si luam un om realizat, careia ii sunt satisfacute si recunoasterea in societate..si stima..deci pe la varful piramidei..uite, de exemplu, Elena Udrea..ca tot o "iubesti" :)) Poti sa afirmi cu certitudine ca sufletul acesteie e mai evoluat decat al unui sarman ce abia isi duce zilele de azi pe maine?

fly2sky spunea...

Sa explic acum cum iubesc cu sufletul...de fapt cum iubim cu sufletul..ai spus-o pheideas tu foarte bine : "Eu iubesc orice rezoneaza cu mine"..sclipirea zapezii..linistea padurii. Aici e vorba de emotii..emotii ce provin din senzatii, pasiune, sentimente. Acestora le poti "simti" intensitatea..nu le evaluezi mental. Daci nu am cum sa iti explic cum iubesc cu sufletul..pentru ca asta se simte..nu se explica. Simti vibratiile, simti rezonanata cand intri pe aceiasi lungime de unda. Simti dincolo de cuvinte..si chiar din tacere. :)

Rontziki spunea...

Am citit postarea, am tot citit comentariile pe măsură ce au fost scrise şi tot nu înţeleg :)) Nu înţeleg ce au de-a face simplitatea şi complexitatea cu iubirea?

Mi se pare că e cazul să abordăm conceptele astea mult mai simplificat (a nu se concluziona că sunt obligatoriu adepta simplităţii :)))

Dacă admitem că există mai multe feluri de iubire, că într-un fel iubeşti un partener de viaţă, altfel iubeşti un copil, altfel iubeşti un părinte şi altfel iubeşti o rază, un foc de lemne, cum zicea pheideas mai sus, altfel iubeşti scâteierea unei minţi, atunci devine evident faptul că sunt contexte în care iubeşti complexitatea şi contexte în care iubeşti simplitatea...Nu pot iubi o minte sclipitoare dacă nu e complexă şi însăşi sentimentul meu poate deveni complex, dar pot iubi o floare şi dacă e foarte simplă, iar sentimentul meu poate fi considerat unul foarte simplu...
Totuşi, nu aş include în aceeaşi oală iubirea pe care o poţi simţi faţă de o rază, un foc, o minte, cu iubirea pe care o poţi simţi faţă de un om...În accepţiunea mea, prima se numeşte admiraţie şi funcţionează diferit de iubire...admiraţia poate fi o componentă a iubirii, dar nu înseamnă iubire...
În concluzie, aceeaşi persoană poate iubi comlexitatea şi poate iubi complex, la fel de bine cum poate iubi simplitatea şi poate iubi simplu...

Rontziki spunea...

Şi încă ceva: iubirea adevărată nu se explică şi nu comportă îndoiala "oare iubesc? oare nu iubesc?". Ştii când iubeşti şi, dacă există în cineva nevoia mentală de a diseca sentimentul, va concluziona că acesat există, că iubeşte şi gata :)

pheideas spunea...

@rontz, de acord cu tine ! dar despre iubrea egoista ce parere ai ?

LOLITA spunea...

Fiecare om iubeste subiectiv, conform propriei scale de valori si a sentimentelor ce îl leagă de un anumit lucru sau fiinţă, fie ele simple sau complexe. Noi, oamenii avem această tendinţă de a ne complica inutil existenţa, chiar dacă ea este destul de agitată şi stresantă. :) Fiecare om iubeşte şi cu sufletul şi cu mintea pentru că nu poate altfel.:) Suntem croiţi de aşa natură încât cele două elemente primordiale sunt indispensabile oricât ne vom încrâncena să afirmăm că iubim doar cu mintea sau doar cu sufletul. Iubirea e împletită şi cu admiraţie şi cu extaz, cu un pic de armonie, cu energie pozitivă, cu respect reciproc, empatie şi multe alte elemente ce contribuie la acel tot unitar care ne fericeşte viaţa. Fără iubire nu putem concepe viaţa, iar viaţa este uneori simplă, alteori complexă, câteodată este contradictorie, altă dată este foarte clară. Aş opta pentru complexitatea simplităţii, cum spunea cineva mai sus şi aleg mereu imprevizibilul pentru că el poate aduce o nouă provocare, o altă perspectivă şi un alt orizont. Sper ca acest an să-mi ofere acel ceva pe care nu l-am găsit încă. Căutarea şi urcuşul e tot farmecul nu? La final de an poate voi spune cât de simplu sau complex a fost totul; cât încă caut şi lupt şi explorez nu mă pot pronunţa... :)))

Rontziki spunea...

@pheideas: nu mi-e clar ce înţelegi prin iubire egoistă, pentru că e destul de greu de definit şi este relativ.
La ce te referi când vorbeşti de iubirea egoistă? Dă nişte exemple din experienţele tale, fie că ai întâlnit, fie că ai practicat iubirea egoistă...e posibil să-ţi dai seama că ceea ce din pdv-ul tău înseamnă egoism, din pdv-ul altcuiva nu înseamnă acelaşi lucru, şi invers...

DoarEu spunea...

:) Iubesc de la simplu la complex...
Iubesc firul de iarbă dar şi pictura. Iubesc zâmbetul unui copil, dar şi o piesă de teatru. Iubesc o mângâiere, dar şi un roman. Iubesc omul care mă determină să evoluez... să scot ce am mai frumos în mine. Iubesc sinceritatea, dar şi pasiunea.

şi... cu toate astea am învăţat că fericirea nu ţi-o poate da nimeni. fericirea este în tine (sau nu) şi o poţi modela, dându-i forma, culoare, mărime.

aş vrea să fac oameni fericiţi... dar nu pe cei care sunt sătui de fericire... ci pe cei care ştiu să o apreecieze cu adevărat.
vreau să fie o fericire practică, nu filozofică.
de aceea am declarat 2011 anul faptelor bune şi am provocat - pe cei care se simt în stare şi au puterea de a aduce fericire - la întrecere în fapte frumoase.

pheideas spunea...

@rontz, a fi egoist in dragoste inseamna sa iei, fara sa-ti pese de ce doreste celalalt. Egoistii vor sa pastreze numai pentru ei. Ei vor sa "rupa floarea" si s-o puna in glastra sufletului, fara a tine seama de ce ii este bine florii. Iar cand floarea se ofileste, devin tristi pentru ca au pierdut. Inseamna posesivitate.
Precis o sa-mi spui ca tu nu ai intalnit asa ceva ... :))

Rontziki spunea...

Ce ai descris tu nu este iubire, ci este într-adevăr posesivitate sau cel puţin nevoie...
Nu întotdeauna nevoia disperată se traduce prin posesivitate. Cei care confundă nevoia disperată de cineva, frica de singurătate cu iubirea, se pot manifesta fie prin posesivitate, fie printr-un comportament exemplar, de ai zice că sunt pâine lui Dumnezeu...da, există şi această formă, de a se lăsa călcaţi în picioare şi, uneori, de a fi posesivi în acelaşi timp, dar aceste manifestări nu ţin de iubire, ci doar de nevoile proprii exagerate...
Când vorbim de iubire, vorbim de iubire, nu de devieri de la concept, de comportamente care-şi găsesc explicaţia în alte zone, ca să zic aşa, de-asta nu înţelegeam la ce te referi :)

pheideas spunea...

@rontz, si totusi, de ce intalnim atat de des aceasta forma "patologica" de iubire ? De ce simtitm un gol interior, o nevoie de razbunare, cand suntem parasiti ? De ce luptam cu "dintii" sa-l sau s-o pastram, de ce manipulam ? De ce ne "jucam". Nu pentru a ne satisface ego-ul ?
De ce ignoram pe cel care "nu se lupta pentru noi" ? De ce alegem pe cel care "are coarnele mai mari" ?
Cati avem curajul sa acceptam ca "nu ne iubeste", si totusi sa iubim in continuare, de la distanta, fara sa pricinuim rau, fara sa ascultam telefoane, fara sa interceptam mesaje, fara si fara ? :)

Diana spunea...

@pheideas: Eu am întâlnit genul acela de iubire egoistă de care spuneai tu mai sus. Mai rău este că am trăit-o, am fost floarea aceea. Și țin să-ți spun că m-a consumat la maxim experiența asta. Atât de mult încât foarte multă vreme m-am simțit goală, fără a găsi în mine puterea de a mai oferi, fără să reușesc să scap de teama că o nouă relație ar aduce cu ea repetarea evenimentelor trecute.

Nevoia de răzbunare când suntem părăsiți eu cred că vine tot din acel egoism care e în fiecare dintre noi, doar că, zic eu, se manifestă la unii mai puțin și la alții mai mult, ori se manifestă la fiecare în anumite situații, diferite pentru fiecare, dar care declanșează acel clic în respectivul individ. Deci așa cum ai spus, pentru a ne satisface ego-ul.
O să vă spun și din experiența mea ceva. Am ținut foarte mult la cineva, îl credeam genul de persoană de care am nevoie, când a zis că se simte pierdut, că nu se regăsește, că are nevoie de un răgaz, eu l-am așteptat, i-am acceptat tăcerea, nu îl stresam cu telefoane, îl mai încurajam din când în când, îl asiguram de sprijinul meu. Vă mărturisesc că mă simțeam goală pe dinăuntru, tristă și îndurerată, dar am suportat totul și nu îi ceream socoteală pentru nimic, doar l-am lăsat să își consume durerea. Țin să vă spun că în tot timpul acesta simțeam că sunt o rezervă, nebăgată în seamă, doar ținută pentru ziua când opțiunile se vor termina...
La ultima întrebare, eu spun: foarte puțini!

fly2sky spunea...

Iubirea aceasta frumoasa..la care se pare ca visam..si in jurul careia ne-am adunat aici.. cu siguranta o si simtim intr-o oarecare masura..ca o picatura din iubirea divina. Iubim de fapt ideea de iubire, ideea de bine si frumos..si apoi iubim si ceea ce exprima asta..ceea ce ne face sa simtim asta..un om, natura..
Conditia noastra ca oameni, nevoile acelea din piramida ... ne fac sa iubim egoist..si este o doza de egoism necesara pentru a supravietui. Egoismul din noi apare si atunci cand ne simtim amenintati intr-un anume fel. Relatia de iubire dintre doi oameni..trebuie sa pastreze acel echilibru..acea doza de egoism care sa ne pastreze pe noi si sa nu-l distruga pe celalalt. Egoismul exagerat si posesivitatea sunt distructive..asa cum bine a-ti aratat. La fel de distructiva este insa si o iubire altruista..in care smulgi tu cu mana ta floarea care esti si o daruiesti alcuiva. E acea iubire in care iti pierzi identitatea..in care nu mai ai propriile dorinte..pierzi tot ce e al tau..si te trezesti apoi pustiit. Prin adolescenta..credeam ca aceasta e iubirea adevarata pe care ar trebui sa o simt..priveam cu admiratie si invidie cuplurile care se sorbeau din ochi si nu mai vedeau nimic in jurul lor...apoi ma miram cum se poate destrama o astfel de iubire. Si acum cred in farmecul acesta de a darui enorm de mult intr-o relatie de iubire..cu conditia insa sa iti pastrezi echilibrul interior..sa te cunosti, sa sti bine cine esti si ce iti doresti.

Diana spunea...

@fly2sky: Ai dreptate. Atât iubirea posesivă, care te sufocă, cât și cea altruistă în care, așa cum ai zis, îți pierzi identitatea, au ceva patologic. Cum e și vorba aceea: ce-i prea mult strică. Cheia în toate este echilibrul.

pheideas spunea...

@Lolita a spus mai devreme ca fiecare iubeste si cu sufletul, dar si cu mintea. Iubirea nu tine numai de simtire, dar si de cunoastere. De ce in mintea noastra se formeaza un tipar al femeii/barbatului ideal ? De ce acum rezonam la anumiti stimului vizuali sau verbali, pe care in urma cu zece ani ii ignoram ?

Am deviat dezbaterea catre latura sentimentala.
Pasiunea este tot o forma de iubire, care tine tot de cunoastere. E adevarat, trairea clipei, emotia, sunt manifestari spontane. Daca ar tine numai de simtire, ar trebui sa simtim toti la fel. De ce simtitm diferit ? De ce unii sunt impresionati de un tablou sau o minte sclipitoare, iar altii nu ? Nu cumva are legatura cu educatia ?

Ramasesem dator cu un raspuns lui fly, legat de Piramida lui Maslow. Are dreptate, nivelul intelectual poate determina cum si ce iubim, dar nu si intenistatea cu care iubim. Un om modest poate iubi la fel de puternic, poate chiar mai puternic, decat unul cu un intelect elevat. E absurd sa judecam ce iubesc oamenii si sa catalogam inferior pe cineva caruia ii plac manelele, pitzipoancele sau cocalarii, de exemplu. :) Sunt tipare si atat !

Rontziki spunea...

@pheideas: referitor la faptul că întâlnim des forma de iubire "patologică", chiar o să-ţi spun că nu am întâlnit-o aşa de des :)
Reacţiile de care vorbeşti, înainte de a fi sau de a deveni patologice, pot fi înţelese, ca şi prime reacţii care nu generează consecinţe, numai de la caz la caz...Aş porni în primul rând de la faptul că oamenii au nevoie de certitudine, poate nu toţi, dar cei mai mulţi...spre ex, tu mai mult decât alţii, poate de-asta şi teoretizarea asta exagerată în încercarea de a încadra totul în nişte şabloane şi de a găsi răspunsuri general valabile. Această nevoie de certitudini îi face pe unii să-şi "creeze" propriile certitudini, uneori cu ajutorul celui de lânga, alteori chiar fără. În funcţie şi de comportamentul celui care părăseşte la un moment dat, apar întrebări şi idei de genul "dar de ce nu mi-a zis mai devreme că nu mai vrea?" sau "m-a minţit tot timpul, eu am crezut că suntem ok, construim ceva şi, de fapt, nu investea la fel de mult în relaţie" şi tot aşa...de aici, e cumva firească reacţia de gol interior, de nemulţumire îndreptată, poate greşit (nu mereu), în direcţia celuilalt, pentru că oamenii se simt minţiţi, înşelaţi, trădaţi în certitudinile pe care le-au dorit cu disperare şi pe care chiar au mizat, uneori inconştient, alteori negând realitatea...
De multe ori, oamenii nu caută să-l reţină pe celălalt, ci să afle adevărul despre ce-a simţit şi ce-a gândit persoana, dacă a minţit tot timpul şi n-a simţit nimic, dacă a simţit ceva totuşi şi, pur şi simplu, sentimentele au dispărut pe parcurs. Iar căutarea răspunsurilor diferă foarte mult de sinceritatea celuilalt, de cât e dispus să expună...
Înainte ca fiecare să ajungă să spună "asta e, nu simte, nu simte...", suferinţa nu face imediat loc înţelepciunii (inteligenţei emoţionale, cum i se spune acum :), ci dă stări dureroase, impulsive, inclusiv idei de răzbunare. De la aceste idei până la a trece la fapte deranjante depinde de mai mulţi factori, printre care şi starea psihică, înclinaţia spre patologic etc. Nu e vorba de curaj în a accepta că cineva nu ne iubeşte, ci de un soi de înţelepciune şi de un psihic cât de cât stabil.
Totuşi, în loc să încercăm să căutăm de ce-uri generale, fără analizarea unor situaţii concrete, pentru că rămân la părerea că explicaţiile depind de la caz la caz, cred că manifestările celorlalţi, bune sau rele, pot fi înţelese uşor, nu acceptate, dar în mod clar înţelese. Niciodată nu există un singur răspuns sau o singură cheie, de obicei, în majoritatea situaţiilor, intervin mai multe aspecte care dau anumite reacţii, stări, decizii...

pheideas spunea...

Mi se intampla sa fiu intrebat, de ce nu iubesc ? Da, oamenii cauta certitudini. Este una din intrebarile la care nu dau aproape niciodata raspuns. Ce pot sa spun, ca nu imi place una sau alta, ca nu suport, ca nu sufar sa ..., ca celalalt are, e, sau a facut nu stiu ce ? E absurd ! Ar putea schimba ceva raspunsul meu ? S-ar putea schimba celalalt ? Uneori, cand motivele sunt subiective, se poate schimba ceva. Alteori, de cele mai multe ori, e felul lui de a fi: gand, mentalitate, educatie, stil etc. Acestea nu se pot schimba. Si la urma urmei, de ce ar schimba ceva, cineva ? Exista un etalon universal ? Poate eu trebuie sa ma schimb. In general, nu ma pripesc cand iau decizia sa nu mai iubesc. Cantaresc de zece ori si tai o data.
Omul e fiinta complexa. Nu totul se vede din prima. E nevoie de timp pentru a iubi. :) Si un mar e frumos, pana incepi sa musti din el. Alteori, daca e otravitor, mori dupa trei zile. :)) Asta ar insemna sa ne infranam sentimentele, sa nu mai muscam din fruct ? M-am intrebat de multe ori, daca e bine sa ne reprimam sentimentele ?

Rontziki spunea...

Din ce am constatat şi pe pielea mea şi privind în jur, oamenii se grăbesc "să se iubească" şi apoi, mai devreme sau mai târziu, descoperă că "nu se iubesc". Bineînţeles, ritmul cunoaşterii şi al apropierii depinde de fiecare...părerea mea este că, uneori, apropierea foarte rapidă de cineva creează aşteptări mai mari decât dacă aceasta se produce mai lent, şi oamenii sunt deziluzionaţi mult mai uşor fie pentru că ajung la concluzia că nu s-au îndrăgostit şi nu iubesc, fie că resimt din partea celuilalt lipsa unui sentiment profund...
Am constatat că relaţiile care încep lent, în care are loc o cunoaştere mai îndelungată, au mai multe şanse să dureze mai mult şi, dacă ajung totuşi la un final, să ajungă la un final civilizat, fără drame şi posesivităţi absurde. E o părere personală care, în mod clar, nu se aplică multor persoane şi mai ales nu în secolul vitezei :))

pheideas spunea...

Da, corect, trebuie asteptat cativa ani ... :)))

pheideas spunea...

Si sa-ti repeti zilnic, privindu-te in oglinda: "nu-l iubesc, nu-l iubesc, nu vreau sa-l iubesc !". Of, cata ratiune, cat control ... :)))))))

Rontziki spunea...

Ai divagat complet :)))
Fiecare are ritmul lui...dacă ţie îţi ia câţiva ani ca să te apropii de cineva, atunci acordă-ţi anii respectivi şi poate vei ajunge să spui că iubeşti şi nu vei mai fi întrebat de ce nu iubeşti...
E o chestiune subiectivă şi, aşa cum am mai spus, când iubeşti cu adevărat, aleluia control şi raţiune, mai apar şi astea sporadic şi fără spor. Tu ai scris mai sus că nu ai atins culmile iubirii adevărate, nu mi-e clar ce înţelegi prin asta, dar îţi doresc să le atingi, bineînţeles după criteriile tale de apreciere a iubirii adevărate, dar poţi să mă crezi pe cuvânt, când o să le atingi, aleluia criterii :))))

pheideas spunea...

@rontz, n-are legatura cu claritatea; era o gluma. :) Ingragosteala nu tine de minte, de ratiune. Trece prin ele, prin filtrul lor, dar se duce mai jos, la corazon. Si de acolo si mai jos ... la petrecere. :)) Odata ajunse acolo, mintea incepe sa zburde. Dar ce fain e ... ! :)

LOLITA spunea...

Pheaideas, ne croim imaginea barbatului/femeii ideale pentru ca tindem spre perfectiune, desi suntem perfectibili, desi suntem atat de limitati si uneori visam ca suntem regii lumii. Nu suntem buricul pamatului, nici Alpha si Omega, dar ne vine prea greu sa intelegem detaliul acesta infim :) si sa vedem doar ceea ce este concret, tangibil; poate fi chiar ceea ce am cautat de atat de mult timp. Trebuie sa acordam circumstante atenuante, sa dam sanse unei relatii daca vrem sa descoperim iubirea adevarata. Suntem mai exigenti cu trecerea timpului pentru ca ochii nostri au invatat sa dezbrace misterul, sa arunce magia si sa descopere burlescul. :) Omul evolueaza de la simplu la complex, iar in final se intoarce tot la simplu .:)))

pheideas spunea...

QED

LOLITA spunea...

End of Proof

Asta înseamnă că pot propune altă temă de discuţie? :))))

MyEyesOnyou spunea...

Iubirea ne transforma in zmei si Cosanzene ...dar si in orbi cu ochii largi deschisi.

Iubirea e un teren minat...Dar nu poti pasi in iubire ca pe un teren minat.Devii curajos ...si nu-ti pasa ca jaratecul iti arde talpile.Ba chiar iti place.

Noi,oamenii in cautarea iubirii ,suntem ca si acei cautatori de aur...acei nebuni care au plecat in lumea larga sa-si gaseasca rostul.Toata viata cautam ,cernem...si la urma ne rugam sa ramanem cu niste stropi de aur.

Si daca ai norocul sa ramai...transforma-ti aurul in giuvaer nu in moneda de schimb...

Si apoi investeste in aur..:)

Iar daca nu ai avut noroc si ai ramas in sita numai cu pietre...nu dispera...Nu poti construi nimic pe lumea asta fara piatra...

fly2sky spunea...

@MyEyes...cand a intrebat pheideas "daca e bine sa ne reprimam sentimentele " m-am gandit automat la tine..am simtit ca esti cea mai in masura sa raspunzi la intrebarea aceasta..pentru ca reusesti atat de bine sa iti asumi si exprimi sentimentele.

Sentimentele reprimate se disipeaza sau se acumuleaza si apoi rabufnesc neasteptat si cu consecinte neplacute. Ideal mi se pare sa le lasi sa curga..dar sa le construiesti maluri puternice cu ajutorul ratiunii (dupa citatul frumos de la postarea anterioara) ..sa le directionezi spre cine le poate face mai stabile si mai puternice. Poate sa iti ia ani pana reusesti sa te cunosti..pentru ca apoi sa stii intr-o clipa ce trebuie sa faci..sa ti se para ca te-a lovit dragostea. Sau poti sa te arunci de la inceput..apoi sa iti dai seama si sa inveti din asta..fiecare procedeaza in felul sau..important e cred...sa nu lasi sentimetele sa se evapore :)

fly2sky spunea...

Ideea de baza e cea spusa de Lolita "Omul evolueaza de la simplu la complex, iar in final se intoarce tot la simplu"..iar frumusetea consta in transformarea prin iubire..cum spunea si @intrededoauaoriafiodata in comentariul sau. Mi-a ramas in minte imaginea fractalilor lui Mandelbrot. :)

MyEyesOnyou spunea...

...hmmmm chestia cu reprimarea si exprimarea este un cutit cu doua taisuri.
Dar...cred ca de cele mai multe ori regretam daca nu ne exprimam sentimentele.
Nu-mi place sa traiesc sub semnul lui"ce-ar fi fost ...daca?"
Cand ai timp si chef citeste ultima mea postare ...si trimiterile prin linkurile afisate.
Astazi zambesc...dar acum 22 de ani am avut niste arsuri pe undeva in partea stanga doar pentru faptul ca mi-am reprimat sentimentele.Sunt absolut convinsa ca si daca nu ma cenzuram,rezultatul ar fi fost acelasi ,pentru ca intr-un fel ciudata de"necredincios",cred in soarta...dar ...
Nu stiu...Fly,oamenii sunt atat de speriati de "Te iubesc",sau "Te urasc"...
Prea putini oameni te ghicesc doar privindu-te in ochi...asa ca ,daca vrei sa fii auzit si inteles,deschide gura:)

fly2sky spunea...

@MyEyes..am citit postarea..si probabil de aceea ma gandeam la tine. Mi-am amintit si eu de frumusetea si puritatea sentimentelor adolescentine..si de fapt comoara e ceea ce simti tu. Alegerea de a exprima sa reprima ceva o facem si in functie de cum ii percepem pe cei de langa noi. Oamenii sunt speriati de multe ori de "te iubesc"..pentru ca nu-l inteleg..sau il interpreteaza gresit. :)

Andrei Stîngă spunea...

Hmm... nu m-am întrebat niciodată asta. Ce iubesc? Iubesc totul, e destul de simplu. Dar ceea ce mă neliniștește mai mult, fiindcă încă nu am lămurit acest aspect, este relația dintre simplitate și complexitate. Din cate îmi dau seama, după câteva minute de reflecție asupra acestui subiect și după alte câteva paragrafe pe care le-am scris și le-am șters, ceea ce este simplu este și complex, iar ceea ce este complex este și simplu. Prin urmare eu, personal, nu pot alege între cele două ci, mai degrabă, aș spune că iubesc tot ceea ce este simplu și complicat în același timp. Iubesc, deci, TOTUL.
În teorie sună bine dar, în practică, trebuie să recunosc că în ceea ce privește TOTUL, nu sunt un iubit ideal. Principalul impediment este, dealtfel evident, eu însumi.

Toate cele bune.

kentuta spunea...

Se-ntampla sa gasesti iubire in locuri simple si ciudate, sa treci fara sa sti pe langa ea. Poti s-o gasesti pe strada, in locuri neumblate, departe fi sau poate chiar in fata ta. Iubirea nu-i la nesfarsit si totusi capat nu-i gasesti.

E ca un labirint, in care alergi fara de rost, un camp, un camp imens pe care toata viata ratacesti si cauti peste tot de ploaie un adapost

pheideas spunea...

Iubirea inseamna ratacire si din cand in cand implinire. Dar in primul rand inseamna liniste, echilibru interior si iubire de sine.

Dincolo de cuvinte! spunea...

Ce inseamna iubire?...de ce oare incercam sa-i aflam o definitie?cred ca iubirea e...IUBIRE!atat!
multumesc!
sa fiti iubiti ,dar mai ales sa iubiti!
restul vine de la sine!:)

aimee2oo7 spunea...

Iubesc simplitatea sufletului si complexitatea mintii...

Melly spunea...

Iubesc simplitatea si armonia.

Rudolph Aspirant spunea...

Idealul meu este simplicitatea austera in design de tip scandinav si banalul...deci, probabil...IKEA ! LOL ! Zau daca in general in viata nu mi-a iesit exact asa ! Desi totusi traiesc acum nu in Suedia, ci in Norvegia, unde lucrurile nu mi se par mie personal inca banale, insa sper ca o sa ma adaptez dupa o vreme si o sa mi se para astfel cum imi doresc si aici !

Rudolph Aspirant spunea...

Ca de obicei, eu avand ADHD, m-am grabit sa raspund impulsiv nesocotind ca mai era un cuvant acolo care cam schimba sensul intrebarii fata de cel inteles de mine initial, "iubirea" ! Eu sunt acum chiar indragostit zilele astea cu un tip care seamana fenotipic, (atat la trasaturi, statura, cat si la fire/temperament), in mod oarecum poate ciudat cu bunicul meu cand era el mai tanar, singura diferenta fiind insa ca prietenul meu are ochii de culoare mai mult verde-albastra si parul blond inchis, si nu ochi albastri adriatici, si par saten, ca bunicul meu. Este teoretic posibil, am citit pe wikipedia, ca anumiti locuitori din zona de aici sa aiba niste gene in comun cu unii din sudul si estul europei datorita unor migratii populationale mai timpurii. Din fericire pentru mine, ca altfel as fi fost cam speriat, NU toti norvegienii sunt inalti si blonzi cu ochi albastri ! Imi dau seama ca tot nu am raspuns la intrebare. Eu am ceva experienta in a ma indragosti destul de des la nivel evident superficial de boost de dopamina si, uneori, daca relatia dureaza mai mult de 3 luni, desi asta nu mi s-a intamplat de prea multe ori, si e o chestie mai rara, deci de apreciat, si cu ceva oxitocina de atasament adaugata, dar nu pot zice ca am luat pana acum sub deliberare sau in consideratie serioasa criteriul simplitate/complexitate, decat poate doar in ceea ce priveste aspectul initial atractiv de design exterior (trasaturi plus vestimentatie plus alura generala), care poate spune si ala destule lucruri utile pentru nivelele de indragostire care mi-au fost mie indestulatoare pana in acest moment. In cazul prietenului meu curent, am fost norocos ca m-am putut indragosti si in mod arhetipal, adica ca de un fel de "ideal", desi e evident si asta e un nivel superficial si a survenit in mod total reactiv datorita situtiei vulnerabile in care ma aflam in primul an al meu de imigrant in Norvegia, unde imi cautam modele usor recognoscibile ideale cu care sa ma simt mai comfortabil, drept care l-am gasit exact la fix pe...bunicul meu ! Insa, deoarece eu am un plan destul de serios pe termen mai lung de a ma casatori cam in anul 2015 cand consider ca voi fi atins cat de cat maturitatea necesara unei astfel de hotarari totusi serioase, si voi fi in mod ideal si mai integrat in societatea de aici, deci mai putin supus regresiunii inevitabile cauzate de stresul imigratiei, va fi important sa iau in considerare si criteriul simplitate/complexitate in ceea ce priveste nivelul de compatibilitate de virtuti/valori impatasite cu viitorul meu partener de casatorie, si sa cam evit romantismul ideei arhetipale de "ideal" sau "soul mate", luand o pozitie ceva mai matur realista, deoarece nu cred ca e de gluma cand e vorba chiar sa te casatoresti. Dopamina si, macar temporar, in primii 2 ani, si oxitocina, din fericire, sunt oricand la dispozitia oricui, asa ca ramane sa ma concentrez in viitorii ani asupra studiului virtutilor/valorilor intelese ca fiind ori simple ori complexe, si sa vad care imi e si aceasta preferinta de nivel mai "filozofic", sau chiar politic. Pot sa spun deja, bazat pe ce stiu eu despre mine, ca, elev nu prea silitor, am sa aleg, inevitabil, chestiile cat mai simple, basic, si usor de inteles la nivelul meu, deci probabil ca o sa ma bazez pe virtutile simple asa cum le-a descris probabil Aristotel, deci nu o sa ma mai complic cu tot felul de interpretatori ulteriori mai complecsi/complicati. Imi pare bine ca am avut ocazia, comentand aici sub aceasta intrebare, sa imi clarific fata de mine insumi niste chestii potential utile pe viitor, care o sa ma scuteasca de a depune prea mult efort de studiu re. nivelul virtuti/valoriimpartasite in comun cu viitorul meu partener de casatorie ! Imi cer scuze daca m-am exprimat cumva neclar fata de alti potentiali cititori, dar important e ca s-a facut oarecum o limpezire in capul meu, deci, inca o data, multumesc pentru aceasta oportunitate de a raspunde la o intrebare de tip educativ-socratic !

Rudolph Aspirant spunea...

P.S. Iubirea eu o inteleg atat in cele 4 feluri care au fost clasic descrise de grecii antici, si totodata sunt total fan al ecuatiei Sanatate= capacitatea de a Iubi + capacitatea de a Munci, dar cand e vorba de format o casatorie si de alcatuit baza unei noi familii, repet, din punctul meu de vedere, o chestie ff serioasa, trebuie, dupa parerea mea sincera, sa urmaresti in mod cat mai realist posibil o combinatie necesara de iubire + prietenie + munca (efort) + sa tii cont si de virtutile alea impartasite de care vorbeam, ca sa functioneze alianta cat de cat in mod cat mai stabil si pe termen ideal cat mai lung, cel putin pana cand creste generatia urmatoare, ca altfel, din pacate, trebuie sa recunosc si eu, (care sunt in general, din punct de vedere politic, un suporter al promovarii casatoriei in lumea contemporana culturala iudeo-crestina, unde mi se pare ca are mai multa nevoie de suport politic zilele astea), deci altfel, daca nu te straduiesti din start sa renunti la pozitia romantismului de tip trubadur si sa introduci ceva realpolitik in ecuatie, (inclusiv negocieri de contract prenuptial cu componente nu numai economice, dar si de obligatii/drepturi/asteptari/posibilitati de recurs/posibilitati de amendamente ulterioare in functie de conditii/clauze de revocare si de anulare clare, etc.), autentic sincere cu cartile pe masa inainte de a semna contractul de alianta, chiar ca nu prea merita efortul, mai ales cu outcome probabil de numai 50 % de succes la heterosexuali si probabil sub 25 % la homosexuali (chiar si in Norvegia, estimativ, ca inca nu am date clare in legatura cu asta).

In rest, dragostea de tip dopamina si cu plusul de oxitocina care dureaza 2 ani, sunt deja codificate/built-in genetic in disponibilitatea/modul de functionare al majoritatii oamenilor, deci nu imi fac eu probleme din cauza asta, sau sa pierd vremea sa le clasific pe astea re. criteriul simplu/complex, ca e clar ca sunt simple ca concept si locatie neurologica si complexe doar poate inca momentan temporar ca biochimie.

Iar dragostea aia de tip mai romatic (re)introdusa de trubaduri in Evul Mediu, de arhetip, care sa se adauge dopaminei, care o fi mai rara ca nu toti se pot potrivi sa se gasesca in aceeasi stare de disponibilitate de gen deschis vulnerabil catre asa ceva in acelasi moment respectiv- mie mi se pare tot relativ simpla ca concept ideologic, si consider ca e OK si comun intalnita in adolescenta sau prima tinerete, dar nu pe asa ceva se poate baza o casatorie solida in zilele noastre decat daca ai un noroc chior si cu totul improbabil, sau daca sunt amandoi fff constiinciosi si harnici si doresc/se simt motivati in continuare sa studieze si sa creasca impreuna unul alaturi de altul, etc., ceea ce in secolul nostru unde suntem in general mai stresat-egoisti sau pur si simplu mai rasfatat-egoisti si gata, iar nu prea e ceva probabil.

Shanti spunea...

Din lipsa de timp, nu pot citi comentariile ante-scriitorilor, dar ma voi limita la a raspunde repejor si scurt la intrebarea ta:

iubesc oamenii si lucrurile complexe. Cele simple ma bucura dar pentru ca le cunosc foarte bine nu pot declara ca le iubesc nemaifiind ascunse ci expuse... Iubirea insa, n-ar trebui tratata ca sentiment relational intre fiinte ci ca stare...

Iubirea e o stare, neconditionata si nedependenta de nimeni si nimic. Cel ce a ajuns sa cunoasca iubirea ca stare, nu mai poate iesi din ea, nu mai poate fi niciodata in neiubire pentru ca iubirea este eterna si infinita. Restul interpretarilor sunt materiale, senzitive etc...

Noapte buna