Sa fim noi insine...o provocare?!

Pentru ca dezbaterile noastre pe tema conventional vs neconventional, conformism vs nonconformism au atins foarte des ideea de "a fi noi insine", mi-am zbatut creierii si am scris despre asta...va avertizez: am scris muuult :))

Nu, nu este leapsa :), v-o propun doar ca tema de dezbatere...bineinteles, daca cineva vrea sa preia tema si s-o trateze pe larg, abia astept sa vad si alte viziuni...

Niste fragmente din ce-am scris eu:

Sa fim noi insine inseamna, ca si rezultat, sa gandim si sa decidem noi pentru noi, indiferent daca este vorba de a actiona in acord cu niste cai deja batatorite, observate si preluate de la altii, sau intr-o maniera noua, proprie. Este mai putin important daca faci exact ceea ce fac si ceilalti sau daca faci exact ce critica ceilalti sau cum fac numai cativa, atata timp cat treci prin filtrul gandirii proprii ceea ce faci si alegi parcursul care ti se potriveste, pe care ti-l doresti si pe ale carui consecinte ti le asumi.

Lasand la o parte disecarile si analiza in detaliu a ce inseamna si cum ajungem la a fi noi insine, eu leg foarte mult capacitatea de a actiona conform propriului for interior de increderea in sine. Poate ca exact "increderea in sine" ar ar fi trebuit sa se numeasca postarea, pentru ca ea este baza la "sa fim noi insine" si pentru ca am constatat ca intreaga viata se invarte in jurul ei si exista un puternic determinism intre increderea in sine si felul in care traim.

Din interactiunea mea cu ceilalti, oameni de toate felurile, mare parte mult mai inteligenti si cu mai multa experienta de viata decat mine, care, desi in contradictie cu parerile si actiunile mele in anumite contexte, au sfarsit prin a-mi impartasi punctul de vedere sau cel putin a-l accepta si respecta, am invatat ceva foarte important: ceilalti nu ne judeca numai dupa ce facem, ne judeca in mare parte si dupa ce credem despre ceea ce facem, dupa atitudinea noastra fata de propriile fapte...mai mult aici

14 comentarii:

pheideas spunea...

Increderea in sine se opune unui alt motiv larg raspandit, si anume teama. Teama provine din necunoastere. Prin urmare, neincrederea in sine se datoreaza necunoasterii si ignorantei.
De ce nu credem in puterea noastra de discernamant ? De ce apelam al parerea colectiva ? Pentru ca ne este teama de esec.

pheideas spunea...

Cred ca problema e fals pusa. Nu cred ca exista un om care nu e el insusi. Nu cred ca e cineva care ia decizii in necunostinta de cauza, chiar daca nu sunt ale lui. Cred ca fiecare om analizeaza, compara si isi calcuelaza riscurile. Apoi actioneaza. E adevarat ca exista un steroptip, dar la urma urmei toti urmam sterotipuri, fara sa ne dam seama.

Liliana spunea...

Sunt oameni care nu sunt constienti de potentialul lor sau care nu au aprofundat niciodata ideea de a fi ei insisi. Ar putea fi numita necunoastere, dar nu trebuie sa fie din rea vointa, ci din cauza orizontului ingust in care se complac si in care isi desfasoara activitatea si din negarea unei alte variante. Am vorbit mai de mult despre oamenii cavernelor sau de cei izolati pe o insula. Pentru ei a fi autentici insemna a vana, a manca, a procrea si a trece in nefiinta. Vi se pare ceva cunoscut? :)

Rontziki spunea...

@pheideas: nu cred ca inteleg la ce fel de necunoastere si ignoranta te referi cand vorbim de lipsa increderii in sine...
Sub rezerva neintelegerii exacte a termenilor, nu te poti elibera de toate temerile pe lumea asta si totusi poti avea incredere in tine asa cum poti fi foarte nesigur, desi nu poti fi suspectat de necunoastere sau ignoranta...uneori cu cat stii mai mult cu atat poate creste nesiguranta si neincrederea, nu?! :))
E prea generala chestia asta cu apelarea la parerea altora din teama de esec...in ce sens esec?

Rontziki spunea...

@Lolita: ma tem ca e vorba de un cerc vicios creat de negasirea portitei de autocunoastere si asumare...si nu intotdeauna necunoasterea sau orizontul ingust sunt explicatiile...si nici reaua-vointa...
Cred ca sunt aspecte care tin de psihologie si de niste sensibilitati personale, dobandite in timp, in diverse contexte...de felul in care au crescut, au trait, interactiunea cu ceilalti, feed-back-ul primit de la acestia, fie ca e vorba de familie, prieteni sau mediul social...cu cat mai repede si mai profund are loc autocunoasterea, cu atat mai bine se pot sesiza toate astea si fiecare poate, cat de cat, sa dobandeasca increderea in sine pe baza propriei perceptii, sa-si constientizeze limitele si lipsa lor :) si sa se manifeste ca atare.
O sa zic ceva si probabil o sa aruncati cu rosii, dar ma risc :)) Cred ca atunci cand un om isi cunoaste si nu se sfieste sa-si recunoasca limitele, are cu adevarat incredere in el :)

Rontziki spunea...

@pheideas: daca avem in vedere ca a actiona fara a analiza si a copia fara a ti se potrivi o atitudine pot face parte din felul unei persoane, atunci ai dreptate, pentru persoana respectiva asta inseamna a fi ea insasi :)))
Da, toti urmam stereotipuri, dar imi place sa cred ca e important, macar pentru unii, cum si de ce o facem :)

pheideas spunea...

@Rontziki, ai fost vreodata pusa in situatia de a aborda si lua o decizie intr-o problema absolut noua, fara sa ai cea mai mica idee despre ea ? Daca da, cum ai procedat ? Ai fugit sau ai abordat-o cu curaj ? Uite, de exemplu, daca esti la o cabana in padure si ti se strica instalatia electrica. Nu ai pe cine sa suni. Ce faci ? Astepti o luna, sa vina cineva, sau incerci s-o repari ?

pheideas spunea...

Parerea mea e ca ar trebui sa vedem dincolo de simpla constatare a fenomenului "a fi tu insuti". Ce-l determina pe om sa NU fie el insusi ? Rontziki, dilema - a fi sau a nu fi, si-a pus-o si Shakespeare :))), glumesc ! Eu cred ca notiunea de a fi insusi e relativa. Adica nu intalnim oameni care sunt si care nu sunt, ci fiecare individ este si nu este in acelasi timp. Singura diferenta o reprezinta increderea in sine, iar aceasta este determinata de cunoastere.
Referitor la recunoasterea limitelor si incredere, ai partial dreptate. Si sa-ti spun de ce. In primul rand n-am vazut om care sa-si recunoasca limitele. Stii de ce ? Pentru ce recunoasterea limitelor nu se intampla de la distanta, ci din confruntarea cu "dincolo de limita", cu o situatie necunocuta. Cand o abordeaza nu stie daca poate s-o rezolve. Asta vede pe urma. Pe masura ce omul isi da seama ca paseste pe teren necunoscut, incepe sa-si piarda increderea in sine. Numai ca el nu e in afara problemei, ci in ea. Ce face in momentul acela ? Renunta, sau merge mai departe ? Va las sa continuati ...

Rontziki spunea...

@pheideas: intrebarea pare una retorica :)) cine nu a fost pus cel putin o data in situatia de a lua decizii in probleme absolut noi? noi, din pdv-ul persoanei respective...Eu personal am abordat diferit de la caz la caz, in functie de necesitatea deciziei, de implicatii, asa incat au fost situatii in care pur si simplu am abordat problema asa cum m-am priceput eu(cu mai mult sau mai putin curaj, habar n-am) am facut evident tot posibilul s-o inteleg si sa iau decizia pe care am considerat-o eu ok si au fost situatii in care fie am evitat sa decid...dar si sa nu decizi e o decizie de fapt si, daca mergem pana la absurd cu rationamentele astea, iti trebuie curaj si pentru a nu decide :))

Ref la exemplul dat de tine, sa-ti spun intai ca, fiind constienta de limitele mele, e fff putin probabil sa ma gasesc intr-o cabana la munte singura, fara posibilitatea de a suna si fara oameni aflati la distanta de mers pe jos :)) Cum ai spus si tu in postarea cu surubul si piulita, nu imi place sa risc si sa ma pun in situatii ale caror consecinte negative nu le-am anticipat :)
Lasand exemplul la o parte, ca si idee, mi s-a intamplat ca, de nevoie, sa incerc sa fac lucruri la care nu ma pricep deloc si multe am reusit sa le solutionez cel putin temporar...evident, caut si prefer sa am de ales :)

Rontziki spunea...

@pheideas: sunt de acord cu tine in ce priveste faptul ca nu putem stabili limita exacta intre ai fi sau nu tu insuti, in fiecare individ.

Referitor la limite, n-as zice ca e mereu asa cum spui... autocunoasterea duce la cunoasterea propriilor limite, nu zice nimeni ca sunt batute in cuie, dar exista aspecte in care iti cunosti si recunosti limitele "de la distanta" :) si nu din interior si ramai la distanta...cel putin mie asa mi se intampla, dar cu siguranta nu sunt exemplul cel mai bun, pentru ca oamenii trebuie sa-si forteze constant limitele, in orice...nu si eu :)))

pheideas spunea...

@Rontziki, ... "nu imi place sa risc si sa ma pun in situatii ale caror consecinte negative nu le-am anticipat :)" Daca nu anticipezi situatiile, nu anticipezi nici riscurile.
...
Sunt convins ca nu vei fi niciodata in situatii limita. Si chiar daca vei ajunge, butonul de "undo" te va salva. :)) Dat tot nu m-am lamurit. Ai spus ca esti capabila sa recunosti limitele de la distanta. Cum reusesti ? Banuiesc ca bazandu-te pe experienta altora, ca nu poti sti dinainte daca te frigi sau nu. Cred ca e fantastic sa reusesti sa faci surfing pe crestele valurilor fara sa te uzi.

Rontziki spunea...

@pheideas: am vrut sa spun "ale caror consecinte negative nu le pot anticipa"...in fine, sunt convinsa ca ai inteles ideea paragrafului...

Am fost si probabil am sa mai fiu si in situatii limita :)
De la distanta, inseamna de la distanta fata de situatie, adica in sensul ca pot sa-mi dau seama de limitele proprii fara sa le testez punctual pe fiecare situatie...stiu cam cat pot, ca sa zic asa, anticipez daca as putea sau nu sa fac ceva si nu e intotdeauna musai sa incerc ca sa anticipez ca nu pot si sa renunt sau "sa fug" cum ai zis tu mai sus :)))
Probabil ca nu am inteles exact ce ai vrut tu sa spui si nu ti-am raspuns la obiect sau ne-am referit fiecare la altceva...

pheideas spunea...

Ca de obicei, insa de data asta a fost o exceptie. ::))))

Anonim spunea...

chestia cu amplu e confuză, duelul nu aduce decât pierdere, așa cum binele și râul sunt duble tot așa alegând învingerea pierderea e de ambele părți. eu vă propun să deveniți comuniști. this is the Light. puteți declanșa viral schimbarea României, practic. premiul constă în incredibilul realizat. totul depinde de iubirea din voi, căci sufletul este puterea de a iubi....și evident perspicacitate&corectitudine- care cor. se vede în recun. valorii superioare, inclusiv ție( mai ales )