Pot intra în conflict dreptatea şi libertatea individuală ?

Pentru a răspunde acestei întrebări aş începe prin a pune în evidenţă ceea ce a afirmat Karl Jaspers şi anume că " nimic nu trebuie considerat inevitabil (...). De noi depinde ceea ce va fi şi anume de fiecare individ, cu toate că nici un individ separat nu decide cursul istoriei."

Una dintre experienţele umane fundamentale este experienţa constrângerii. Existenţa oamenilor este, într-o mare măsură, o permanentă confruntare cu diverse feluri de constrângeri.

Primordiale sunt, în mod evident, constrângerile fiziologice, impuse fiecărui om de necesităţile funcţionării normale a propriului organism. Conştientizarea acestor constrângeri i-a făcut pe cei mai vechi gânditori să asemuiască trupul omenesc cu o carceră în care este închis sufletul. Metafora carcerei este menită să sugereze lipsa fatală de libertate a sufletului omenesc, obligat să suporte în permanenţă constrângerile fiziologice impuse de trup. Acestora li s-au adăugat constrângerile sociale şi cele politice. Evoluţia spirituală a umanităţii a acordat treptat un loc tot mai important constrângerilor morale. În acelaşi timp, credinţa religioasă, statornică, de multe milenii, a vieţii individului şi comunităţii, a exercitat neîncetat constrângeri specifice. La nivel intelectual, dezvoltarea unor sisteme de gândire bazate pe simboluri abstracte a creat constrângeri logice şi conceptuale.

Experienţa acestor constrângeri i-a pus pe oameni în contact cu necesitatea, cu ceea ce este obligatoriu, cu ceea ce limitează libertatea.

Necesitatea îşi face simţită prezenţa în viaţa oamenilor ca Destin. Destinul, în concepţia lui Marcus Aurelius desemnează " ceea ce este scris să se întâmple ", adică un curs fatal de evenimente ce poate fi prevestit, dar nu preîntâmpinat. Omul apare astfel ca fiind supus unei necesităţi fatale, manifestate prin împrejurări care impun alegeri tragice şi sacrificii ceea ce-l împiedică să-şi realizeze toate scopurile. Astfel, Aurelius mai afirma şi că a fi liber nu înseamnă a putea obţine tot ceea ce doreşti, ci a nu dori ceea ce nu poţi obţine, a aspira numai la ceea ce este realizabil." Aflăm chiar şi secretul libertăţii din scrierile sale, care nu stă în dominarea necesităţii, ci în dominarea propriilor dorinţe şi aspiraţii.

Preocuparea pentru înţelegerea esenţei umane a permis antropologiei filosofice să "redescopere" două dimensiuni fundamentale ale personalităţii - afectivitatea şi voliţia.

Dacă începând din antichitate şi până în epoca raţionalismului clasic, tendinţa dominantă a fost aceea de a privi omul exclusiv sau cu precădere ca pe o fiinţă înzestrată cu şi condusă de raţiune, începând din secolul al XVIII-lea şi mai ales din secolele următoare se dezvoltă teorii filosofice care prezintă omul ca fiinţă dominată de afect şi dorinţe. Această nouă tendinţă a fost încurajată şi de empirişti care au subliniat că omul este o fiinţă sensibilă, condusă de afecte. Raţionalistii se conduceau după principiul că "gândirea subiectivă este activitatea noastră cea mai adâncă"(Hegel) în timp ce empirismul afirmase net prin David Hume că " raţiunea este şi trebuie să fie doar roaba pasiunilor".

Înţelegând omul ca fiind fiinţă condusă orbeşte de propria sa voinţă, Schopenhauer va contesta existenţa libertăţii. Dimpotrivă, Nietzsche şi Sartre vor susţine că nu există pentru om nici un fel de constrângeri fatale.

Creştinismul pentru a da răspuns la multe întrebări problematice în ce priveşte această libertate a omului de a alege între bine şi rău, a dezvoltat doctrina liberului arbitru. Conform acesteia, Dumnezeu nu numai că l-a creat pe om, dar l-a şi înzestrat cu liber arbitru şi raţiune.

Ideea de a raporta libertatea umană atât la Raţiune, cât şi la Necesitate, idee fundamentală în opera lui Spinoza, a fost preluată de iluminişti şi dezvoltată în cadrul filozofiei politice din sec. XVIII- XIX. Acum, prin corelaţia libertate - necesitate se înţelege nu atât legile naturii cât legile juridice. Această corelaţie va sta şi la baza ideii statului " de drept", în care fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se subordonează nici unei alte voinţe subiective, ci numai necesităţii sociale obiective exprimate de legile statului.

Rousseau, Kant considerau că rolul legilor şi al statului este de a asigura condiţiile necesare convieţuirii oamenilor.

În cadrul diverselor doctrine politice utopice, corelaţia libertate - raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate raţională bazată pe egalitate, echilibru şi dirijare deliberată.

Şi în alte concepţii din sec. al XIX-lea corelaţia libertate - raţiune conduce la etatism, adică la subordonarea societăţii faţă de stat. Pentru Hegel, voinţa individuală a omului se identifică cu pasiunea subiectivă şi interesul particular, în timp ce statul reprezintă Raţiunea obiectivă şi interesul general, moralitatea. Astfel, statul are o "misiune" superioară de îndeplinit - aceea dea a satisface interesul general - şi individual trebuie să i se supună necondiţionat. Conform acestei teorii scopul statului şi al conducerii politice este doar acela de a apăra drepturile şi libertăţile individuale. Restul eseului îl găsiţi aici. Aştept impresii ! :)